10 octombrie 2008

James Clavell despre contactul cu lumea Japoniei

James ClavellFragmente din primele capitole ale volumului I al romanului „Shōgun” de James Clavell:

Naufragiat pe un tărâm necunoscut…

Blackthorne se trezi brusc. La început crezu că visează, pentru că se găsea pe uscat, iar încăperea arăta incredibil. Era mică, foarte curată şi acoperită cu rogojini moi. Stătea întins pe o cuvertură groasă şi o alta era aşternută peste el. Tavanul era din cedru lustruit, pereţii din şipci de cedru, aşezate în pătrate, acoperite cu hârtie opacă, ce îndulcea plăcut lumina. Lângă el se afla o tavă stacojie, purtând boluri mici. Unul era cu legume gătite, reci, pe care le înghiţi aproape fără să le simtă gustul picant. Altul era cu fiertură de peşte şi o dădu pe gât. Altul era plin cu un terci gros de grâu sau orz; îl termină repede, mâncându-l cu degetele. Apa, într-o tidvă de o formă ciudată, era caldă şi avea un gust neobişnuit – uşor amărui, dar plăcut.
Apoi băgă de seamă crucifixul din nişă.
Casa asta e spaniolă sau portugheză, gândi îngrozit. Sunt în Japonii? Sau în Chitai?
Un panou din perete alunecă în lături. O femeie de vârstă mijlocie, plină, cu faţa rotundă, stătea în genunchi lângă uşă; făcu o plecăciune şi zâmbi. Pielea i era aurie, ochii negri şi înguşti, iar părul lung, negru, era strâns îngrijit în creştet. Purta un halat de mătase gri, şosete albe, scurte, cu talpă groasă şi o eşarfă lată, purpurie, în jurul mijlocului.


Legende despre bogăţiile orientului…

Slăbiciunea îl cuprinse şi adormi fără vise.
Când se trezi, bolurile de pământ ars erau pline cu mâncare, iar hainele îi erau aşezate ordonat lângă el. Fuseseră spălate, călcate şi cârpite cu o cusătură măruntă, îngrijită.
Dar cuţitul şi cheile dispăruseră.
Ar trebui să fac rost de un cuţit, şi asta repede, îşi spuse. Sau de un pistol.
Ochii i se îndreptară spre crucifix. În ciuda neliniştii, curiozitatea îi crescu. Toată viaţa auzise printre piloţi şi marinari legende despre nemaipomenitele bogăţii ale imperiului secret al Portugaliei, din Orient, unde îi convertiseră pe păgâni la catolicism şi-i ţineau în robie, unde aurul era la fel de ieftin ca fierul, iar smaraldele, rubinele, diamantele, safirele – numeroase ca firele de nisip.
Dacă partea cu catolicismul e adevărată, îşi spuse, pesemne că este şi restul. Cea cu bogăţiile. Da. Dar cu cât mai repede sunt înarmat şi la bordul lui Erasmus, în spatele tunurilor, cu atât mai bine.
Mâncă, se îmbrăcă şi se ridică şovăitor, deloc în largul lui, aşa cum se simţea întotdeauna pe uscat. Cizmele lipseau. Se îndreptă spre uşă, clătinându se uşor şi întinse mâna să se sprijine, dar şipcile subţiri nu rezistară greutăţii lui şi se sfărâmară, sfâşiind hârtia. Îşi recăpătă echilibrul. Speriată, femeia de pe coridor se holbă spre el.
— Îmi pare rău, spuse, neobişnuit de stingherit de neîndemânarea lui. Puritatea camerei fusese într un fel întinată.

Grădina casei…

Grădina nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse vreodată: o cascadă mică, un pârâu, un pod mic, poteci cu pietriş curat, stânci, flori şi tufe. Este atât de curat, gândi. Şi îngrijit.
— De necrezut, spuse.
— E’nerezu? repetă ea plină de solicitudine.
— Nimic.

Satul fără arme…

Aruncă o privire asupra satului şi abia acum văzu cât de mulţi oameni îl priveau. Când băgară de seamă că fuseseră observaţi, se înclinară cu toţii şi, încă nesigur, se înclină şi el drept răspuns. Agitaţia se reluă veselă, treceau încolo şi încoace, se opreau, se târguiau, făcându-şi plecăciuni unii altora, părând a fi uitat de el şi arătând ca nişte fluturi multicolori. În drum spre ţărm simţi, însă, la fiecare fereastră, la fiecare uşă, ochi curioşi cercetându-l.
Ce-mi pare atât de straniu la ei? se întrebă. Nu numai hainele şi purtarea lor. Ei… n-au arme, gândi, surprins. Nici săbii, nici puşti. De ce oare?
De-a lungul străzii mici se înşirau prăvălii deschise, pline cu mărfuri ciudate şi baloturi. Podeaua era puţin înălţată de la pământ, vizitatorii şi cumpărătorii stând aşezaţi pe vine sau în genunchi pe duşumeaua curată. Cei mai mulţi purtau saboţi sau sandale din papură, unii aveau aceleaşi şosete albe, cu talpă groasă, despicate între degetul mare şi celelalte, ca să ţină curelele, dar toţi îşi lăsau sandalele şi saboţii afară, pe pământ. Cei desculţi se ştergeau pe picioare şi primeau încălţări de interior, care stăteau gata pregătite. Dacă te gândeşti bine, e un lucru foarte cuminte, îşi spuse uimit.

Politeţea…

— Kasigi Omi-san zice: „De unde vii şi de ce naţie eşti?”
— Domnul Omi-san e daimyo? întrebă Blackthorne neputându-şi stăvili teama de săbii.
— Nu. E samurai, samuraiul care răspunde de sat. Numele lui de familie e Kasigi. Omi e numele mic. Aici numele de familie este pus întotdeauna primul. San înseamnă „preacinstit” şi se adaugă la toate numele mici, ca semn de politeţe. Ai face bine să înveţi să fii politicos şi cuviincios, cât mai repede. Ei nu-ngăduie lipsa bunei cuviinţe. Vocea i se ascuţi. Grăbeşte-te şi răspunde!
— Amsterdam. Sunt englez.

Pedeapsa…

Trufaş, Omi le făcu semn să plece. Toţi se înclinară până la pământ. Un singur bărbat se ridică dinadins fără să se mai încline.
Cu o viteză uluitoare sabia lungă descrise şuierând un arc argintiu în aer şi capul omului căzu de pe umeri, împroşcând cu un şuvoi de sânge pământul. Trupul se zbătu de câteva ori şi rămase nemişcat. Fără să vrea, preotul se trase înapoi un pas. Nimeni de pe stradă nu-şi clintise un singur muşchi. Capetele lor rămăseseră plecate până-n pământ şi nemişcate. Blackthorne încremeni, năucit.
Omi îşi aşeză nepăsător piciorul pe cadavru.

Vizita pe nava Erasmus

Blackthorne se afla într o barcă mică, luntraşul vâslind fericit către Erasmus. Nu întâmpinase nicio greutate în obţinerea bărcii şi acum putea să vadă oamenii de pe puntea principală. Toţi erau samurai. Unii aveau pieptare de oţel, dar cei mai mulţi purtau chimonouri simple, cum se chemau halatele lor, şi cele două săbii. Toţi aveau părul pieptănat la fel: creştetul capului ras, iar părul de la spate şi din părţi strâns într-o coadă dată cu ulei, adusă spre creştet şi legată cu grijă. Numai samurailor le era îngăduit să se pieptene aşa, şi pentru ei era obligatoriu. Doar samuraii puteau să poarte cele două săbii – sabia cea lungă, de două mâini, pentru luptă, şi cea scurtă, ca un pumnal – şi pentru ei săbiile erau obligatorii.
Samuraii se înşiraseră de-a lungul parapetului navei şi îl urmăreau.
Neliniştit, urcă schela la bord şi ajunse pe punte. Un samurai îmbrăcat mai îngrijit decât ceilalţi se îndreptă spre el şi se înclină. Blackthorne se deprinsese deja cu obiceiurile lor şi se aplecă şi el la fel, iar toţi de pe punte zâmbiră încântaţi. Încă era îngrozit de neaşteptata decapitare din stradă şi zâmbetele lor nu reuşiră să-i potolească neliniştea.

Începutul înţelegerii…

Ştia că n-avea altceva de făcut decât să renunţe, aşa că ridică din umeri, merse mai departe şi verifică parâmele şi nava cât putu mai bine. Velele zdrenţuite fuseseră coborâte şi strânse la locul lor. Dar felul de ancorare era deosebit de tot ceea ce văzuse vreodată, aşa că bănui că japonezii puseseră nava la adăpost. Începu să coboare spre schelă şi se opri. Simţi că-l trec sudori reci, când îi văzu pe toţi urmărindu-l cu o căutătura rea, şi-şi zise „Iisuse Cristoase, cum am putut să fiu atât de idiot?” Se înclină politicos şi imediat ostilitatea dispăru, toţi se înclinară şi zâmbiră iar. Dar încă mai simţea sudoarea prelingându-i-se pe spate şi urî tot ce avea legătură cu Japoniile, dorind să se vadă cu echipajul înapoi la bord, înarmaţi şi în largul mării.

Discuţia cu echipajul…

Suntem primii care au ajuns în Japonia. V-amintiţi toate poveştile? Suntem bogaţi dacă ne păstrăm judecata întreagă. Avem mărfuri de vânzare şi aici e aur – trebuie să fie. Unde în altă parte ne-am putea vinde încărcătura? Nu acolo, în Lumea Nouă, urmăriţi şi hărţuiţi. Ne hăituiau. Şi spaniolii ştiau că eram pe lângă Santa Maria. A trebuit să părăsim Chile şi nu era cale de scăpare înapoi prin Strâmtoare. Bineînţeles că ne aşteptau acolo. Fiţi siguri de asta. Nu, aici era singura noastră şansă şi era o idee bună. Încărcătura noastră în schimbul mirodeniilor şi a aurului şi argintului, ei? Gândiţi-vă la câştig – înmiit, aşa e întotdeauna. Suntem în Insulele Mirodeniilor. Cunoaşteţi bogăţiile Japoniilor şi Chitaiului, dintotdeauna aţi auzit de ele. Toţi am auzit – altfel de ce am fi semnat? O să fim bogaţi, o să vedeţi!
— Suntem morţi, ca toţi ceilalţi. Suntem în Împărăţia lui Satan.

Cauza tuturor lucrurilor…

Către nord, Toranaga, cel mai mare general în viaţă, senior de Kwanto, Cele Opt Provincii, cel mai important daimyo din ţară, General şef al Armatelor de Răsărit; către apus, ţinuturile lui Ishido, senior al castelului Osaka, cuceritorul Coreei, Protector al Moştenitorului, General şef al Armatelor de Apus. Şi către nord, Tokaido, Marele Drum de Coastă, care leagă Yedo, capitala lui Toranaga, de Osaka, capitala lui Ishido – trei sute de mile către apus, pe care legiunile lor trebuie să le străbată.
Cine va câştiga războiul?
Nici unul dintre ei.
Pentru că războiul lor va înghiţi din nou întregul Imperiu, alianţele se vor destrăma, provinciile vor lupta împotriva provinciilor până când se vor fărâmiţa în lupte sat contra sat, aşa cum a fost întotdeauna. În afara ultimilor zece ani. În ultimii zece ani, de necrezut, pentru prima dată în istorie, în întregul Imperiu fusese o vreme fără înfruntări, numită pace.
Începuse să-mi placă pacea, gândi Mura.
Dar omul care a făcut pacea este mort. Soldatul-ţăran care devenise samurai, apoi general, şi după aceea cel mai mare general şi, în cele din urmă, Taiko, Protectorul Împărăţiei, stăpânul absolut al Japoniei, este mort de un an, iar fiul său de şapte ani e mult prea tânăr ca să moştenească puterea supremă. Aşa că băiatul, ca şi noi, este jucăria celor doi giganţi şi războiul de neocolit. Acum, nici chiar însuşi Taiko nu-şi poate apăra preaiubitul fiu, dinastia, urmaşii sau imperiul.
Poate că aşa trebuie să fie. Taiko a supus ţara, a făcut pace, i-a obligat pe toţi daimyo din ţară să se târască în faţa lui ca ţăranii, a reîmpărţit feudele după cum a vrut, ridicându-i pe unii, coborându-i pe alţii, apoi a murit. A fost un uriaş între pitici. Dar poate e drept ca toată lucrarea şi măreţia lui să moară odată cu el. Ce este omul altceva, decât o floare purtată de vânt şi doar munţii şi marea şi stelele şi acest tărâm al zeilor există cu adevărat şi sunt nemuritoare?

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook