În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Articol despre piesa „Waxing West” de Saviana Stănescu, publicat de Lars Ring în ziarul suedez „Svenska Dagbladet”, în traducerea pusă la dispoziţie de Institutul Cultural Român de la Stockholm:
Dramalabbet lărgeşte perspectiva asupra teatrului. Trupa continuă să monteze exclusiv piese noi, acum însă şi texte provenite din alte ţări. În această toamnă au jucat cu succes piesa Vita glöden / White Embers, a româncei Saviana Stănescu.
De asemenea, în acest weekend teatrul a găzduit spectacolul cu piesa Waxing West de aceeaşi autoare: o producţie a legendarei trupe de avangardă La MaMa din New York, care, la 48 de ani de la prima îndrăzneaţă montare, continuă cu proiecte de înaltă clasă.
Vineri, 23 ianuarie 2009, cu începere de la ora 20:00, are loc la CinemaPRO mult-aşteptata premieră în România a filmului „Amurg” („Twilight”), un eveniment de gală, de la care nu vor lipsi cele mai în vogă vedete ale momentului. Pe cele mai alerte ritmuri de dans, trupa Jackpot va prezenta un show special de street dance.
La Humanitas Fiction a apărut „Cutremur de timp„, ultimul roman al lui Kurt Vonnegut (traducere din limba engleză de Viorica Boitor).
Când un cutremur de timp aruncă întreaga omenire cu zece ani în urmă, pământenii se văd nevoiţi să-şi retrăiască, fără a putea schimba nimic, ultimii ani din viaţă, începând de la 17 februarie 1991. Ideea îi aparţine bătrânului scriitor de science-fiction Kilgore Trout, alter ego al autorului, ale cărui povestiri împânzesc naraţiunea, venind în completarea evenimentelor. Astfel aflăm despre existenţa buubuulingilor, extratereştri dotaţi cu o inteligenţă strălucită, care, odată cu apariţia televiziunii, refuză să-şi mai folosească imaginaţia şi devin nişte făpturi lipsite de sensibilitate; despre cele trei surori „B-36”, numite astfel după un bombardier de pe planeta Pământ, dintre care cea mai rea e om de ştiinţă; despre doctorul Schadenfreude, psihiatrul care le interzice pacienţilor să mai rostească pronumele „eu”, intenţionând ca prin această inedită terapie să-i elibereze de propriul sine. Urmărind epopeea tragicomică a vieţii personajelor, autorul îşi reaminteşte întâmplări din trecutul său, împănând naraţiunea cu mici povestioare moralizatoare, anecdote şi comentarii pline de umor şi autoironie.
„Acum, deci, rămân aceste trei: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Dar cea mai mare dintre ele este Dragostea.” (1 Corinteni 13:13)
Sunteţi probabil cu toţii familiari cu versetul care zice că mulţi aleargă după Premiu, dar numai unul singur ajunge la el… Foarte înţelept… dar oare am înţeles noi chintesenţa mesajului?…
• Acela care ajunge la Premiu trebuie să fie Lumină şi să răspândească lumină în jurul său.
• Acela care ajunge la Premiu trebuie să fie în Iertare şi să dea iertarea celor din jurul său.
• Acela care ajunge la Premiu trebuie să fie Iubire şi să cultive iubirea în jurul său oriunde ar merge.
Dacă Dumnezeu ar face ca toate lucrurile să le înţelegem pe deplin şi ni le-ar da pe înţelesul nostru, dacă ar îngădui să ne pună la dispoziţie toate cele pe care dorim să le cunoaştem şi mai ales, să ne şi placă descoperirea făcută despre ele, dacă acestea s-ar încadra armonic stilului nostru de viaţă şi s-ar include categoriilor la care am aderat (conştient sau nu): principii, încredinţări, religii, definiţii, etichete, şabloane, dogme, etc… atunci, unde ar mai fi harul lui Dumnezeu? Toate acestea sunt bazate pe lege şi nu pe credinţă, toate acestea ar fi date exacte şi studii, nu credinţă şi nu har. Totul ar fi logic şi firesc… acceptarea şi iubirea n-ar mai curge din har şi gloria Domnului… ci ar decurge din fapte cercetate şi studii amănunţite şi îndelungi, ar fi automat şi firesc valabil să iubeşti ce îţi place şi să faci ce iubeşti… ori legea lui Cristos este străină de cunoaşterea prin lege.
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
6 voturi
Încarc...
