15 aprilie 2010
Cu mai mult timp în urmă am fost întrebată ce cred despre autoportret. La vremea când mi s-a cerut părerea tocmai terminasem de citit „Autoportret într-o oglindă spartă”, a lui Octavian Paler. Pură coincidenţă sau „conspiraţie cosmică”, propunerea a venit peste frământarea care mi s-a născut atunci în suflet: ce este un autoportret? Cum se naşte el în literatură, pictură sau fotografie? Care sunt izvoarele sale? Şi, mai ales, care este scopul lui? Nu aveam răspunsuri şi nici nu mi-a plăcut vreodată să grăbesc înţelegerea lucrurilor. Pesemne că nu-i întotdeauna cea mai bună soluţie, altfel nu ni s-ar fi dat pilda smochinului neroditor.
Sigur e că nu m-aş mai fi gândit la asta, dacă n-aş fi primit într-o zi vizita neaşteptată a unei prietene din alt oraş. Prima vizită în unsprezece ani de când ne cunoşteam. Şi dacă a doua zi n-aş fi realizat că am pierdut ocazia de a face fotografii împreună, la mine acasă. Cum am putut să uit? Am avut grijă să imortalizez momente mai puţin importante din viaţa mea şi l-am ratat chiar pe acela care aş fi vrut să-mi rămână în album. Însă această „scăpare” m-a ajutat să înţeleg rostul şi natura tututror autoportretelor pe care mi le-am făcut de-a lungul vieţii. Nu întru nemurire, cum am crezut, nu întru admiraţie şi iubire de sine, chiar dacă privesc mai ales imaginea mea în fotografii, ci pentru a primi de la acele umbre mărturia propriei mele vieţi. Dar, în mod paradoxal, cu cât le privesc mai mult, cu atât mă regăsesc mai puţin în ele, nerezistând sentimentului unei vieţi duble, cumva străine una de cealaltă, dar care se împletesc şi se influenţează profund. Sau poate, la fel ca în mitul lui Perseu şi Meduza, nu-mi pot privi propria realitate în faţă fără să fiu împietrită. Am nevoie de un scut de bronz, de un reflex, de o viziune indirectă…
Continuare »
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
18 martie 2010
M-ai înşelat cu încă o iarnă, dar te iert. Şuvoiul veţii, sângele îmi înfierbântă. Simbolurile zeiţei mă răscolesc prin timpuri. Spuma mării ei râde către ţărmul din mine. Mărul de aur, păcatul primit drept premiu, îl ţin în inima mea de păcătos. Scoicile mărilor se deschid acum şi le aud glasul. Dorinţa răbufneşte şi fiorii mă cuprind. Imnul Homeric se aude dispre zările primăverii, păşind pe câmpii de flori. Muşchii, fibre de oţel în coamele cailor, mătură vântul iernii rămas printre ultimile câmpii ale iernii, cabrându-se. Zeiţa vieţii se întoarce. Pleoapele mi se apleacă în jos, tremurânde de prea lumină. Albul zăpezii rămase aruncă sclipiri în dugi de raze de soare. Umbra aleargă fără oboseală ascunsă, păstrând încă umezeala pământului ce negru absoarbe lumina. Creionul cerului cu mâini uriaşe scrie pe pământ zile cu parfum de soare şi nopţi răcoroase. În aşteptare totul stă ascuns. Cerul, pământul şi subpământul, ca un arc uriaş îndoit, aşteaptă să trimită viaţa o nouă primăvară.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
9 martie 2010
Pe 7 martie 2010 a avut loc cea de-a 82-a ediţie a premiilor Oscar. A fost o noapte cu puţine surprize în ceea ce priveşte actorii şi producţiile care au fost premiate la cele mai importante categorii.
Drama „The Hurt Locker” a fost marea câştigătoare a serii, fiind recompensată cu 6 statuete pentru „Cel mai bun film”, „Cel mai bun regizor, „Cel mai bun scenariu original”, „Cel mai bun mixaj de sunet”, „Cel mai bun montaj de sunet” şi „Cel mai bun montaj”. Regizoarea Kathryn Bigelow a devenit, astfel, prima femeie din istoria Oscarurilor care ia premiul pentru cea mai bună regie. „Sper că voi crea un trend”, a afirmat ea în culise. Scenaristul Mark Boal i-a mulţumit lui Kathryn Bigelow, numind-o „un regizor extraordinar şi o vizionară”. El a dedicat Oscarul pe care l-a câştigat trupelor aflate în Irak şi Afganistan. Producătorului peliculei „The Hurt Locker”, Nicolas Chartier, i-a fost interzis să participe la ceremonie, din cauza email-urilor pe care le-a trimis membrilor Academiei, în care îi ruga să-i voteze producţia.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Ioana Ioniţă in Cinema, Ştiri
18 februarie 2010
Odată am auzit pe cineva spunând că posesia nu există în realitate, este o iluzie. Dar o iluzie necesară pentru stabilirea unui tip de ordine relaţională. Adică un soi de prosteală general acceptată, o convenţie, o convenienţă. Însă, ca orice iluzie, ea poate da naştere altor iluzii complementare (dacă accepţi una, de ce nu ai accepta-o şi pe a doua?), cum ar fi legile constituţionale, respectiv pedepsirea celui care fură. Şi în numele unei iluzii, ne comportăm în realitate contrar învăţăturilor lui Hristos, care zic: „Dacă un om te sileşte să mergi cu el o milă de drum, tu să mergi două”, „Dacă un om îţi fură haina, tu dă-i şi cămaşa” sau „Ce valoare are un lucru care poate fi furat?”.
Nu pledez pentru hoţie, încerc să arăt că orice conduită, orice sistem de referinţă care se bazează pe o iluzie este fals(ă) în fond. Şi că iluzia căreia îi dai drept de viaţă va căuta să te înrobească. E în natura iluziilor să facă asta. Se zice că numai cinstea şi adevărul te pot elibera. Prin asta înţeleg că adevărul şi iluzia nu pot coexista. Când una începe, cealaltă se termină. Să-mi fi scăpat oare din vedere ideea de compromis?
Continuare »
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
3 februarie 2010
Universal Studios propune pe DVD şi Blu-ray „Inamicii publici” („Public Enemies”), un thriller despre viaţa lui John Dillinger, unul din cei mai cunoscuţi gangsteri americani. Cu un scenariu ofertant şi o distribuţie de calibru, producţia confirmă carisma lui Johnny Depp şi se recomandă drept un film ce nu trebuie ratat.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Lucian Velea in Cinema, Video, Ştiri
28 ianuarie 2010
De imagini nedefinite din plasa existenţei mă agăţ cu disperare. Întorc firul ghemului înfăşurat pe părţile rotundului şi caut să intru, în adâncul lui pentru un nou început. Din coduri bine stabilite, tot dintr-un început, caut să găsesc energii în infinitul nostru mic, pentru a răbufni cândva în raze de existenţă-lumină, în care nu există nici început, nici sfârşit şi când nu va mai exista acea atracţie universală, spre interior sau spre exterior, cănd nu va mai fii posibilă o mare prăbuşire sau o mare explozie. În faţa naşterii şi morţii rămân gânditor, apoi ridic întrebări spre firea începutului, întrebând „Creatorul” de rostul existenţei şi dacă aducerea mea, a ta, a noastră în timp, îşi are rostul. Gheara fricii de a nu fi este teribilă, temătoare, ignorată sau uneori acceptată, dar întodeauna cu speranţa existeţei unui dincolo, speranţă subconştientă chiar şi pentru cel mai convins ateu.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
