Un adevărat fenomen, filmul „Twilight” („Amurg”) a pus America pe jar şi a condus degajat box-office-ul, înregistrând în weekendul trecut încasări de peste 70,5 milioane de dolari. Cu peste 30 de milioane de dolari încasaţi doar în ziua premierei, filmul s-a clasat pe locul trei în clasamentul celor mai bine vândute bilete de cinema online din istorie, imediat după „Star Wars: Episode III – Revenge of the Sith” („Războiul Stelelor: Episodul III – Razbunarea Sith”) şi „The Dark Knight” („Cavalerul Negru”).
Scriitor science fiction de talent, Mircea Opriţă face o critică literară în consecinţă, adică foarte lizibilă. De la o carte la alta, a devenit tot mai direct; nu mai menajează susceptibilităţi. Maniera directă de abordare a subiectului, combinată cu felul de-a fi mai reţinut al celor din Ardeal şi experienţa de prozator, nu dă rateuri; scriitorul află ce este de aflat de la critic, nu ceea ce i-ar plăcea să audă.
Avem nevoie de critici obiectivi în care autorii să aibă încredere, să ştie fiecare cum stă şi la ce nivel se găseşte.
Un comentariu la strălucitele eseuri critice ale domnului Opriţă, adunate în volumul “Cronici de familie. SF-ul românesc după anul 2000”, publicată la editura “Casa Cărţii de Ştiinţă” din Cluj-Napoca, e foarte greu de făcut. Despre o carte foarte bună, se scrie foarte greu, în sensul că nu te poţi aventura să lauzi ceva care e vizibil de laudă; îţi trebuie multă subtilitate stilistică. Una e să dai cu bâta în baltă, să agiţi peştii şi să-i faci să riposteze, neavând încotro s-o ia, şi alta este exegeza serioasă.
De vineri, 14 noiembrie 2008, publicul cinefil din România poate urmări pe marile ecrane filmul „Cum să rămâi fără prieteni” („How to Lose Friends and Alienate People”), o comedie spumoasă plină de situaţii hilare, care au efectul opus celui dorit de autorul lor astfel că acesta, deşi plin de bune intenţii, va gafa permanent, rămânând în final fără prieteni.
Fragmente disparate… puzzle-ul tabloului se profila cu imaginea tremurândă, în depărtare. Zorile abia își aplecaseră razele pe chipul florilor. Dimineața îi sărută genele și deschise ochii. Privi cu ochii mirați tabloul… da, tabloul în care castelul părea țintuit acolo de parcă nu fusese real cât a fost noaptea de lungă… acum, ziua era încuiat în pânza țesută de mâna dibace a unui pictor.
Retușuri de fraze se înșiră-deșiră pe firul lui “a fost odată” până acolo unde visul începe ca și povestea.
Primele pagini ale volumului „Taina şoaptelor” de Costel Macovei, apărut la Editura Lumen:
Motto: Cu fiece poveste eu încerc să-ţi spun
Cum să alegi în viaţă drumul bun.
Despre ce să mai vorbim dac-ar fi să povestim? Despre prinţi? Despre prinţese? Zâne care viaţa-ţi ţese? Cosânzene? Feţi-Frumoşi? Împăraţi mai pântecoşi? Cai cu aripe-nstelate? Zmei făloşi sau solzoşi? Despre babe urâcioase, răpciugoase şi buboase? Sau pitici foarte mici? Ori castele înceţoşate cu fantome preumblate? Poate despre… Ei? Ce-aţi zis? Cum? Înca nu v-aţi decis? De n-aveţi nimic de zis, vă propun… să… da’ acum… Haideţi să pornim la drum!
Fragmente din primele capitole ale volumului I al romanului „Shōgun” de James Clavell:
Naufragiat pe un tărâm necunoscut…
Blackthorne se trezi brusc. La început crezu că visează, pentru că se găsea pe uscat, iar încăperea arăta incredibil. Era mică, foarte curată şi acoperită cu rogojini moi. Stătea întins pe o cuvertură groasă şi o alta era aşternută peste el. Tavanul era din cedru lustruit, pereţii din şipci de cedru, aşezate în pătrate, acoperite cu hârtie opacă, ce îndulcea plăcut lumina. Lângă el se afla o tavă stacojie, purtând boluri mici. Unul era cu legume gătite, reci, pe care le înghiţi aproape fără să le simtă gustul picant. Altul era cu fiertură de peşte şi o dădu pe gât. Altul era plin cu un terci gros de grâu sau orz; îl termină repede, mâncându-l cu degetele. Apa, într-o tidvă de o formă ciudată, era caldă şi avea un gust neobişnuit – uşor amărui, dar plăcut.
Apoi băgă de seamă crucifixul din nişă.
Casa asta e spaniolă sau portugheză, gândi îngrozit. Sunt în Japonii? Sau în Chitai?
Un panou din perete alunecă în lături. O femeie de vârstă mijlocie, plină, cu faţa rotundă, stătea în genunchi lângă uşă; făcu o plecăciune şi zâmbi. Pielea i era aurie, ochii negri şi înguşti, iar părul lung, negru, era strâns îngrijit în creştet. Purta un halat de mătase gri, şosete albe, scurte, cu talpă groasă şi o eşarfă lată, purpurie, în jurul mijlocului.
Încarc...
Scriitor science fiction de talent, Mircea Opriţă face o critică literară în consecinţă, adică foarte lizibilă. De la o carte la alta, a devenit tot mai direct; nu mai menajează susceptibilităţi. Maniera directă de abordare a subiectului, combinată cu felul de-a fi mai reţinut al celor din Ardeal şi experienţa de prozator, nu dă rateuri; scriitorul află ce este de aflat de la critic, nu ceea ce i-ar plăcea să audă.
