Prin clasa a şaptea, am descoperit puterea reputaţiei. Eram cunoscută ca o elevă conştiincioasă, cu lecţiile întotdeauna învăţate, cu braţul ţâşnind ca un arc întins deasupra capului şi degetele fluturând disperat în aer la fiecare întrebare a profesorilor. Într-o zi, însă, nu mai ştiu din ce motiv, nu am învăţat pe dinafară o poezie care ne fusese dată ca temă pentru acasă. S-a întâmplat ca orarul din ziua aceea să conţină două ore de română, una după cealaltă. În timpul primei ore, profesoara a făcut măcel prin catalog din cauza acelei poezii. Aproape nimeni nu o învăţase. Când a sunat sfârşitul orei, ea a cerut ca numai cei care învăţaseră poezia să iasă în recreaţie, ceilalţi să rămână în bănci. S-au ridicat vreo trei eleve, care fuseseră ascultate şi demonstraseră că o ştiu, şi încă alte două. Dintr-un imbold tainic, vecin cu panica celui încolţit, m-am ridicat şi eu. Am privit-o în ochi pe profesoară, fără sânge în obraji, şi am ieşit din clasă cu mersul ţeapăn. Profesoara n-a schiţat niciun gest de neîncredere, ba chiar mi-a zâmbit aprobator.
Duminică, 27 februarie, de la ora 20:00, HBO România prezintă în premieră de televiziune filmul „Medalia de onoare”, o comedie neagră cu Victor Rebengiuc în rolul principal.
Reducerea sărăciei este bazată mai mult pe presupuneri decât pe stiință și lipsa datelor cu privire la impactul ajutorului ridică semne de întrebare despre modul în care trebuie furnizat. Dar laureata medaliei Clark, Esther Duflo, spune că este posibil să știm ce eforturi de dezvoltare ajută şi care dăunează prin testarea aleatorie a soluțiilor.
”Orice medalie are reversul ei”, spune un proverb, iar în 2 minute, Derek Sivers ne arată că acest proverb este adevărat în feluri în care nu ne-am fi așteptat.
Începând din 23 octombrie 2009, thrillerul SF „Surogate” („Surrogates”) va rula pe marile ecrane din România. Filmul, regizat de Jonathan Mostow, este inspirat după un roman grafic Top Shelf Comix, foarte popular şi inventiv, al lui Robert Venditti şi Brett Weldele. Din distribuţie fac parte Bruce Willis, Radha Mitchell, Rosamund Pike, Boris Kodjoe, James Francis Ginty, Michael Cudlitz, James Cromwell şi Ving Rhames.
„Surogate” aduce în faţa spectatorului o lume născută din comoditatea oamenilor şi din teama noastră, a tuturor, de a ne înfăţişa celorlalţi slăbiciunile şi urâciunea, mizeria şi nefericirea. Viaţa ar fi oare ea mai simplă dacă am putea să arătăm lumii, în loc de obrazul ridat şi obosit, în loc de expresia îndurerată şi deznădăjduită, o iluzie a eternei tinereţi, a perfecţiunii fizice, a frumuseţii fără cusur? Care ar fi oare lucrul acela ce ne-ar lipsi cel mai mult atunci când, graţie tehnologiei, trupurile noastre ar arăta perfect? Răspunsul e simplu: atingerea caldă a omului imperfect de lângă noi.
Fragmente din prima parte a capitolul „Vasile Alecsandri. O recluziune productivă. Retorica peisajului, peisajul retoricii” dedicat „bardului de la Mirceşti” (?21 iulie 1821 – 22 august 1890) de către Eugen Simion în lucrarea „Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei româneşti” (ediţia apărută la editura Cartea românească, Bucureşti, 1980):
„Alecsandri scrie cu precădere iarna, anotimpul pe care îl detestă cel mai mult. Când se face frumos afară, se pregăteşte de călătorie. Literatura este lăsată deoparte, fără remuşcări, până ce un val de frig, o ploaie răcoroasă, o ceaţă groasă îl fugăresc, iarăşi, în cămin. La adăpost de urgiile naturii, gustul pentru artă îi revine, în tihna biroului fantezia se eliberează. Liniştea, confortul interior şi timpul rău sunt cele trei condiţii preliminare ale scrisului său. […] O recluziune jumătate impusă, jumătate căutată precede, dar, hotărârea lui Alecsandri de a scrie. O recluziune care se transformă într-o bucurie a spiritului laborios:
Cât ţine timpul aspru – scrie el lui Ion Ghica – cât termometrul face gimnastică sub linia de la zero ca sub un trapez ideal, îmi umplu zilele cu îndeletniciri intelectuale şi cu întreţinerea focului din sobe. Am ajuns în arta aceasta la înălţimea vestalelor şi acum ştiu a da clădirii despicăturilor de lemne forme arhitectonice cari ar merita medalie de aur, dacă asemene talente s-ar recompensa în ţara noastră. Dimineaţa îmi place să mă scol de cu noapte şi să găsesc cabinetul meu de lucru bine încălzit şi vesel luminat de un candelabru aprins. Ceaiul e gata pe masă; căţeii mei sar prin cameră cu mii de jocuri şi desmerdări, aşteptând porţiile lor de zahăr; biuroul mă cheamă lângă el, arătându-mi calamara plină, condeiul zburdalnic, hârtia albă. „La lucru!” îmi şopteşte un glas ce iese din tuspatru colţuri a cabinetului şi cu plăcere ascult adeseori îndemnul său; încep prin corespondenţa cu Londra, cu Parisul, cu Bucureştii, cu Iaşul, cu Montpellier, chiar şi cu America; apoi mă apuc de vreo lucrare mai serioasă şi ziua trece făr-a băga de seamă dacă ninge şi dacă suflă crivăţul.”
Prin clasa a şaptea, am descoperit puterea reputaţiei. Eram cunoscută ca o elevă conştiincioasă, cu lecţiile întotdeauna învăţate, cu braţul ţâşnind ca un arc întins deasupra capului şi degetele fluturând disperat în aer la fiecare întrebare a profesorilor. Într-o zi, însă, nu mai ştiu din ce motiv, nu am învăţat pe dinafară o poezie care ne fusese dată ca temă pentru acasă. S-a întâmplat ca orarul din ziua aceea să conţină două ore de română, una după cealaltă. În timpul primei ore, profesoara a făcut măcel prin catalog din cauza acelei poezii. Aproape nimeni nu o învăţase. Când a sunat sfârşitul orei, ea a cerut ca numai cei care învăţaseră poezia să iasă în recreaţie, ceilalţi să rămână în bănci. S-au ridicat vreo trei eleve, care fuseseră ascultate şi demonstraseră că o ştiu, şi încă alte două. Dintr-un imbold tainic, vecin cu panica celui încolţit, m-am ridicat şi eu. Am privit-o în ochi pe profesoară, fără sânge în obraji, şi am ieşit din clasă cu mersul ţeapăn. Profesoara n-a schiţat niciun gest de neîncredere, ba chiar mi-a zâmbit aprobator.
7 voturi
Încarc...