La Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, a apărut „Ultima gară” de Jay Parini, un roman despre ultimul an din viaţa lui Tolstoi.

Pornind de la fapte reale consemnate în jurnalele membrilor familiei şi ale prietenilor scriitorului rus şi, mai ales, de la însemnările acestuia, Jay Parini reconstituie povestea ultimului an din viaţa lui Lev Tolstoi. Vocile narative se împletesc, iar din istorisirile soţiei sale Sofia Andreevna, ale discipolului său Certkov, ale secretarului său Bulgakov şi ale altor apropiaţi, cititorul descoperă drama unui om sfâşiat de contradicţii, deopotrivă blând şi impulsiv, genial şi naiv, idolatrizat şi manipulat, iubit şi hulit.

Suntem în anul 1910. Rusia a trecut printr-o revoluţie. Lev Tolstoi şi-a publicat deja capodoperele „Anna Karenina” şi „Război şi pace”. E adulat în ţară şi în lume. Dar faima are preţul ei. Sfâşiat între „religia” sărăciei, pe care a îmbrăţişat-o cu speranţa celui care vrea să-şi salveze sufletul, şi traiul fastuos impus de soţia sa, Sofia Andreevna, Tolstoi nu îşi găseşte liniştea. Dornic să i se piardă urma, părăseşte Iasnaia Poliana, locul în care şi-a petrecut aproape întreaga viaţă. În spatele misterioasei fugi stă însă un şir de evenimente tumultuoase pe care Parini le aduce la lumină din jurnalele şi însemnările care au însoţit fiecare clipă a existenţei marelui scriitor rus.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Cărţi, Ştiri
Comenteaza! »

La Humanitas Fiction a apărut, în colecţia Raftul Denisei, romanul „Ultima concubină” de Lesley Downer, traducere din engleză de Ligia Caranfil. Cartea este un bestseller internaţional, publicat în peste 25 de ţări şi nominalizat în 2009 la premiul Romantic Novel of the Year.

La mijlocul secolului al XIX-lea, splendoarea crepusculară a Japoniei feudale, ancorată în tradiţie, atinge apogeul. Este cu putinţă să te îndrăgosteşti într-o astfel de lume, în care nu există „te iubesc”?

Poveste de iubire şi saga istorică, „Ultima concubină” este romanul unei duble metamorfoze: a lui Sachi şi a civilizaţiei tradiţionale.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Cărţi, Dragoste, Ştiri
Comenteaza! »

În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1

Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.

6 voturi

Încarc...

Publicat de Genovica Manta in Articole, Cărţi, Dragoste, Folclor, Fragmente literare
5 comentarii »

După succesul pe care l-au avut romanele „Degete mici” şi „Băiuţeii„, Filip Florian revine cu o carte deja aşteptată de critica literară şi de public, „Zilele regelui„, un roman în care iubirea şi prietenia, cu nenumăratele lor chipuri, străbat ultima jumătate a secolului al XIX-lea românesc.

Dentistul berlinez Joseph Strauss părăseşte Prusia în primăvara lui 1866 şi îl urmează la Bucuresti pe Carol I, abia urcat pe tronul Principatelor Unite. Dată fiind iminentă războiului în centrul Europei, călătoria e aventuroasă, dar compania motanului Siegfried (un fel de înger păzitor) îl ajută pe dentist să o ducă la bun sfârşit. Joseph leagă o prietenie strânsă cu bărbierul Otto Huer şi reuşeşte, datorită banilor dăruiţi de principe, să deschidă un cabinet. Pasiunea lui pentru târfe, şnaps, cărţi şi discuţii nesfârşite se îmbină o vreme cu relaţia privilegiată pe care o are cu prinţul. Îndrăgostit, motanul Siegfried scrie psalmi, în limba pisicească, pe spătarele scaunelor, în timp ce Joseph se lasă prins la rândul lui într-o poveste de amor şi o ia de nevastă pe Elena Ducovici, dădacă în casa unui baron refugiat la nord de Dunăre, unul din pretendenţii la tronul Serbiei. O poveste surprinzătoare, în care intrigile, obiceiurile orientale, întâmplările mărunte şi faptele consemnate istoric contribuie la o excepţională recreare a atmosferei unei Românii aflate la începuturile modernizării sale.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Cărţi, Ştiri
Comenteaza! »

Prin iscusinţa picturii decorative, a mecanicii şi ştiinţelor fizi­cale, producem noi pe scena teatrală în cadru mic minunatele iluziuni, copiate după natură, imitând schimbările şi mişcările, ce se săvârşesc în perioadele elementelor tulburate.

Priveliştea este adusă la aşa mare perfecţiune, încât în mijlocul iernii, pe când afară viscoleşte şi gerul frige pârjol, privitorul, lăfăindu-se în loja sa somptuoasă, în care abureşte o căldură ca în luna lui mai, simte până şi mirosul de viorele şi lăcrimioare, care-i vine de la o damă megieşă, elegantă şi cu un buchet mare în mână. Cortina se ridică şi el vede aievea o furtună pe mare cu fulgere şi trăsnete, sau viscol de nea, ce se spulberă în pus­tiu, îngheţând de viu şi îngropând în troian pe călătorul rătăcit.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Povestiri
Comenteaza! »

Fragmente din volumul „Omul invizibil” (traducere de Mihu Dragomir, C. Vonghizas, A. Ralian, C. Clarus, Colecţia Biblioteca pentru Toţi, Editura pentru Literatură, 1966):

„Era firesc ca o persoană cu înfăţişare şi comportări atât de ieşite din comun să constituie principalul subiect de conversaţie într-un sat ca Iping. Părerile asupra preocupărilor lui erau împărţite. Mrs. Hall se arăta cât se poate de susceptibilă în privinţa muşteriului ei. Când era întrebată, explica pe îndelete că dumnealui este un ‘cercetător ştiinţific’ (rostea cu gingăşie fiecare silabă, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i scape vreuna). Dacă interlocutorul dorea să afle ce-i ai un ‘cercetător ştiinţific’, hangiţa răspundea cu un aer de superioritate că orice om cu carte trebuie să ştie măcar atâta lucru, şi-i destăinuia apoi că ‘domnul descoperă lucruri’. Oaspetele ei, adăuga mrs. Hall, avusese un accident, care îi desfigurase vremelnic faţa şi mâinile şi, fiind o natură foarte sensibilă, nu putea suferi ca lumea să bage de seamă infirmitatea lui.
Dar, fără ştirea ei, circula şi altă versiune: străinul ar fi un criminal, care s-a înfofolit în halul ăsta ca să scape de justiţie, înşelând ochiul poliţiei. Ideea răsărise în mintea lui mr. Teddy Henfrey. Dar nimeni n-auzise ca de pe la mijlocul sau sfârşitul lui februarie încoace să se fi petrecut vreo crimă mai serioasă. Filtrată prin imaginaţia lui mr. Gould, suplinitorul de la Şcoala Naţională, teoria ‘crimei’ a îmbrăcat o altă formă, şi anume, că străinul ar fi fost un anarhist deghizat, care fabrica bombe explozive; zelosul învăţător a luat chiar hotărârea să-l urmărească pe ascuns, atât cât îi îngăduia timpul liber. E drept că cel mai adesea urmărirea se mărginea la privirea scrutătoare pe care mr. Gould i-o arunca străinului, ori de câte ori îl întâlnea, şi la o serie de întrebări de ordin general, adresate unor oameni care nici nu-l văzuseră vreodată. Până la urmă, mr. Gould n-a descoperit nimic.
Un alt curent de opinie era cel lansat de mr. Fearenside. Căruţaşul avea câţiva adepţi, care fie că admiteau ca atare teoria culorilor pestriţe [pe care se presupunea că le are pielea străinului], fie că-i introduceau diverse modificări. Aşa, de pildă, Silas Durgan fusese auzit declarând că ‘dacă s-ar arăta la panoramă, ăsta ar face bănet în două ceasuri!’. Şi, pentru că era şi puţin teolog, mr. Durgan îl asemuia pe străin cu ‘omul cu un singut talant’ din Biblie. Alţii adoptaseră un punct de vedere care soluţiona toate problemele: îl considerau pe misteriosul personaj drept un nebun inofensiv. Această versiune avea avantajul că lămurea dintr-o dată toate semnele de întrebare. În afara acestor grupuri cu opinii bine definite, se mai găseau şi câte unii cu păreri mai schimbătoare sau alţii care amestecau mai multe versiuni la un loc. Locuitorii din Sussex nu prea erau superstiţioşi; abia după întâmplările de la începutul lui aprilie prinse pentru prima oară să umble prin sat zvonul că ar fi ceva necurat la mijloc. Chiar şi atunci însă, numai femeile plecau urechea la asemenea şoapte… Oricum, indiferent de ceea ce gândeau despre obiectul atenţiei lor, toţi locuitorii din Iping cădeau de acord într-o singură privinţă: antipatia pe care o nutreau faţă de el.”

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
2 comentarii »