31 decembrie 2007

„Un ajun de Anul Nou” de Constantin Stamati-Ciurea

Prin iscusinţa picturii decorative, a mecanicii şi ştiinţelor fizi­cale, producem noi pe scena teatrală în cadru mic minunatele iluziuni, copiate după natură, imitând schimbările şi mişcările, ce se săvârşesc în perioadele elementelor tulburate.

Priveliştea este adusă la aşa mare perfecţiune, încât în mijlocul iernii, pe când afară viscoleşte şi gerul frige pârjol, privitorul, lăfăindu-se în loja sa somptuoasă, în care abureşte o căldură ca în luna lui mai, simte până şi mirosul de viorele şi lăcrimioare, care-i vine de la o damă megieşă, elegantă şi cu un buchet mare în mână. Cortina se ridică şi el vede aievea o furtună pe mare cu fulgere şi trăsnete, sau viscol de nea, ce se spulberă în pus­tiu, îngheţând de viu şi îngropând în troian pe călătorul rătăcit.

Deci târgoveţul birocrat sau locuitorul nerăzleţit din oraş nu o dată cu înfiorare îşi închipuie pe acel nenorocit, care pe neaşteptate a fost prins de turbatele valuri sau viscole, în care el e împins la pieire, trecând prin orele fioroase de schingiuiri ca ale iadului, şi ajungând la nesimţirea agoniei, apoi la somnul etern.

Astfel de pericol e mai îngrozitor decât cel mai crunt asalt din răzbel, unde omul, fie cât de mişcat şi fricos, totuşi, simţindu-se în mijlocul camarazilor, pe nevrute se electrizează de la cei mai curajoşi, primeşte oareşcare voinicie şi, împins de impulsul general, cu supunere şi fără a-şi da seama, păşeşte înainte prin ploaia de glonţi şi reţeaua de baionete.

De aceste gânduri eram cuprins când odată, ducându-mă de la Odesa în ospeţie de Anul Nou la una din fiicele mele, măritată în Austria, mă aflam iarna în călătorie pe calea ferată. Calea însă era în multe locuri troienită şi trenul atât întârziase, încât rămasem încă pe drum tocmai de ajun. Cu ciudă îmi făceam însumi mustrări, de ce, lăsându-mă pe tânjală, nu m-am pornit cu câteva zile înainte. Mânia mea se aţâţa încă şi de frigul din cupeu, în care, nefiind încălzit, era frig ca şi afară. Învelindu-mă în blana mea, aşteptam cu nerăbdare pe conductor, cărui eram gata să-i fac o bună reprimandă1 pentru neglijenţa cea mare, când iată-l că intră în cupeul meu foarte îngrijat, zicându-mi cu grăbire:

— Noi, domnule, ne aflăm aici la jumătate de drum între două staţiuni şi ne oprim numai un minut, apoi iarăşi ne întoarcem îndărăt la staţia cea mare, ca să luăm ajutor, fiind calea mai de-parte cu totul troienită. Aceasta vă fac cunoscut, fiindcă poate doriţi a vă coborî aici spre a merge mai departe cu sania până la târguşorul megieş, distanţă de doi kilometri, unde veţi găsi gazdă sau la otel, sau mai lesne la proprietarul moşiei, care este foarte primitor de străini, fiind singuratic şi holtei.

— Bine, zisei către conductor, mai întâi nu ştiu de voi găsi aici sănii, al doilea nu cunosc pe proprietar şi nici nu ştiu cum îl cheamă.

— Sănii ţărăneşti se găsesc aici venite cu lucrătorii ce rânesc omătul, îmi răspunse el, iară proprietar este colonelul Priboianu. Alaltăieri a trecut el pe aici cu o mulţime de oaspeţi, ce i-a luat la curtea sa. Mai ales faceţi, domnule, cum doriţi, sau coborâţi­vă, sau rămâneţi. Mult de gândit nu aveţi timp. Cu aceste cuvinte ieşi conductorul grăbit din cupeu.

Ce neaşteptată surpriză! Colonelul îmi era bine cunoscut şi nu o dată la întâlnire mă angaja să vin la el la ţară pe câteva zile; dar neştiind la care moşie să-l aflu acasă, nu mă hotărâsei să întreprind călătoria. Colonelul Priboianu era foarte bogat, avea moşii în diferite districte. El era ca toţi oamenii pe care norocul îi dezmiardă: cheltuitor şi în colosalele sale nebunii nebăgător de seamă. Cu toate că avea vârsta de cincizeci de ani, extravaganţele şi păţaniile sale nu mai aveau sfârşit, aşa că peste câţiva ani bătu la talpă o clironomie de peste două milioane ce le avuse de la un unchi bogat, în locul cărei răsări alta, îndoit de mare, de la o bunică. Mă voi duce la el, hotărâi eu, neavând timp de a mă răzgândi, şi cu grăbire îmi luăi bagajul portativ de pe poliţa vagonului.

Dar când m-am coborât pe platformă şi m-am văzut noaptea în vălmăşagul cumplit al viscolului, care mai că nu mă răsturna de pe picioare, atunci cu părere de rău mi-am întors căutătura spre cupeul în care eram adăpostit şi voiam să mă întorc îndărăt. Era însă prea târziu. Locomotiva slobozi un şuier îndelungat şi neagra umbră a ei cu şirul de vagoane dispăru de înaintea ochilor mei în ceaţa de omăt. Lanternele se stinseră şi câţiva slujitori, chiar şi ei se făcură nevăzuţi, ascunzându-se prin ale lor locaşuri. Rămăsei singur pe loc ca într-un pustiu.

Un vânt furios, ce spulbera fulgi de omăt moale şi cleios, repede mă acoperi din cap până în picioare, iară frigul pătrunzător, ca un şarpe lunecos, se furişă prin cele mai mici descusături ale blănii, trecându-mi cu fiori de gheaţă pe după guler şi mâneci şi furnicându-mi tot trupul.

Stătui câtva timp în nedumerire. Ce să fac? Unde să-mi aflu adăpostul? Apoi, plecându-mă, ridicai bagajul de lângă picioare cu gândul ca să mă duc la staţie, unde, fie ea cât de mică, aş fi fost măcar scutit de viscol şi omăt.

— Poate căutaţi prilej? îmi zise subit la spinare o voce necunoscută.

Eu m-am întors şi zării prin genele mele lipite de udeală o mare mătăhală albă de omăt, care îmi sta înainte cu o lopată în mână.

— Cine eşti dumneata? îl întrebai.

— Suntem câţiva ţărani din olaturi, veniţi aici la lucru, şti­ind că calea este troienită.

Eu m-am uitat în jur cu oarecare sfială şi în adevăr zării prin pâcla de omăt câteva umbre de oameni ce se mocoşeau pe lângă o gloabă înhămată la o săniuţă.

Nu aveam ce face şi m-am hotărât să mă pun în cale cu ţăranul ce-mi vorbise, ca pentru un bacşiş bun să mă ducă până în târguşorul megieş la vreun han, dacă proprietarul de acolo nu mă va primi peste noapte la sine.

— Bine, îmi zise, suiţi-vă în săniuţă, vom merge drept la proprietarul, care este acasă, fiindcă mulţi flăcăi şi din satul nostru s-au dus să-i colinde de ajun. Şi ţăranul, luându-mi bagajul, păşi înainte, iar eu în urma sa. Trecând pe lângă unica lanternă, ce rămase nestinsă la marginea platformei, cu sfială m-am uitat la călăuzul meu, în a cărui seamă îmi încredinţam, pot zice, viaţa; m-am liniştit însă, când am văzut că e un bătrân respectabil cu barbă mare albă, cu spetele încovoiate, dar cu mersul sigur şi puternic.

Cu greu păşeam prin omătul care se tot adăugea şi, când am ajuns la săniuţă, eram desăvârşit obosit, şi un oftat de uşurinţă mi se rostogoli de pe buze, când m-am văzut aşezat în ea, cu picioarele vârâte în paiele coşului.

— Moşule! întrebai, oare nu vom rătăci în acest viscol?

— De asta nu mă îngrijesc, răspunse el, gloaba mea nu-mi va face sminteală; dobitocul la aşa întâmplare ştie şi cunoaşte mai bine unde merge decât omul.

— Când vom ajunge, degrabă?

— De aici nu e departe. Să ne ferească însă Dumnezeu de altă primejdie, când vom trece colea prin pădure. — Şi el arătă cu mâna în fund spre orizont.

— Ce primejdie poate fi? îl întrebai cu îngrijire.

— Apoi dă, mă cam tem să nu deie peste noi vreo puiniţă de lupi.

— Apoi, dacă este aşa, mai bine voi rămâne la gară, şi mă găteam a mă coborî din săniuţă.

— Şezi, domnule, şezi! mă opri cu mâna ţăranul bătrân, una ca asta nu se va întâmpla, căci de mulţi ani nu se aude de lupi. Colonelul Priboianu îi stârpeşte de-a valma de pe toate olaturile moşiilor sale. El pentru această treabă ţine zăvozi aduşi de pes­te mare de departe, plătiţi fiecare cu câte preţul de patru perechi de boi.

Eu iarăşi m-am liniştit şi mă zgribulii cu supunere în săniuţă. Moşneagul plesni din limbă la adresa calului şi acesta în trap accelerat porni înainte. Îmi îmbodolii faţa cu gulerul blănii. Nu vedeam nimică. Îmi părea că mă aflu în luntrea lui Haron, ce luneca cu mine în prăpăstiile Hadesului. Trecu ca o oră de călătorie ce-mi păru o eternitate şi, cuprins de oarecare tulburare spirituală, ridicai ceva gulerul ce-mi acoperea ochii şi mă uitai împrejur.

O, ce fioros tablou!… Crivăţul sufla cu turbare, ridicând valuri de omăt ce ca nişte stafii albe se urmăreau unul după altul, pierzându-se în depărtare pe orizont. Pe cerul întunecat lunecau ca nişte cortine negre nouri încărcaţi cu omăt. Stuful uscat ce crescuse de-a lungul unei mlaştine îngheţate, sub apăsarea vijeliei îşi pleca vârfurile stufoase, zbuciumându-se cu foşnituri, ce semănau unor suspine sinistre. Nu departe se zărea, ca o dungă neagră, păduricea ce se desemna pe orizontul mohorât. Şi iată că de acolo în răstimpuri se auzeau urletele lupilor flămânzi. Se vede că calul înţelese însemnătatea îngrozitoarelor urlete, căci o porni la fugă turbată. Săniuţa spinteca omătul cu o repeziciu­ne ameţitoare şi la cea mai mică cârnitură sau lovitură a tălpilor în vreo cioată de copac puteam fi aruncat din ea pe omăt, spre a fi sfâşiat de lupi, care, cum am înţeles, ne adulmecaseră şi aler­gau din toate puterile, ca să ne ajungă.

— Moşule, moşule! auzi lupii? strigai eu cu îngrijire.

El nu-mi răspunse îndată, ci lepădând hăţurile îşi bătu mâinile de umeri, ca să le încălzească.

— Moşule! strigai iarăşi, nu auzi urletele?

Aşteptam răspunsul ca un inculpat verdictul de liberare sau de moarte. Căci ideea de-a mă simţi mâncat de viu îmi trecea ca furnicile prin trup şi mi se suia părul în vârful capului, gândind la o aşa îndelungată şi dureroasă agonie.

— Ei, apoi? răspunse el cu voce răguşită, gloaba mea de mult îi simţeşte; nu vezi cum a prins-o la fugă?

— Însă lupii fug mai tare şi ne pot ajunge, observai eu.

— Atunci pârdalnicii pot să ne şi mănânce, răspunse el cu un hohot scârţâit, ca o roată neunsă, — uită-te la dreapta! adaose el.

Întorsei capul şi văzui pe orizont o zare roşie ca de un incen­diu.

— Ce arde acolo? întrebai.

— Ian nu tot vorbi, răspunse bătrânul cu iritare.

Se vede că eu îi întrerupsei ruga, căci băgai de seamă că îşi făcea cruce. Apoi, după o pauză, el îmi zise:

— Acolo ard butii cu catran dinaintea curţii colonelului. Ţi-am spus că el are astă-noapte o serbare. Dacă numai nu ne vor mânca lupii, când vom ajunge acolo, voi trage şi eu o duşcă bună de holercă. Haide, haide, cotonogule! nu te da, că te ajung lupii! şi el iară plesni din limbă, îndemnând din nou calul la fugă.

Rămăsei confuz de indiferenţa moşneagului în faţa sorţii care ne aştepta. Căci trăgând cu urechea m-am încredinţat că lupii ne ajung, fiindcă urletele deveneau mai lămurite şi mai îngrozitoare.

Dară de ce nu se teme el? îmi făceam întrebarea. Nu se teme, îmi răspunsei însumi, pentru că aceşti oameni muncitori, care toată viaţa o petrec în pericole şi lupte cu elementele şi în zilnică muncă, întru atâta se deprind cu totul ce îngrozeşte, încât devin fatalişti. Neavând timp de a cugeta la chestii filozofice, ei se dedau cu indiferenţă curentului mişcărilor vieţii cu feluritele ei schim­bări, lăsând dezlegarea lor în seama lui Dumnezeu, adică a fatalităţii, gândind că ce trebuie să fie, se şi împlineşte fără ca mintea omenească să poată pune piedici. Această amorţeală a intelectului provine şi din neîndemânările vieţii şi ale organismu­lui obosit, pe care natura, spre a-l reînnoi şi ajuta, îl aduce la indiferenţă intelectuală, ce este o aţipire şi odihnă morală. Eu cu oareşicare invidie gândeam de ce nu mă pot sprijini şi eu în aşa o indiferenţă, ci din contra, imaginaţia mea aprinzându-se de îngrozirea pericolului, pare că simţeam deja colţii fiarelor cum mi se înfig dureros în cărnurile mele. Dezvelindu-mi faţa de gule­rul blănii, cu spaimă priveam împrejur.

Lupii ne ajunseră. Câţiva din ei, alergând dinaintea calului, vroiau să-i curme drumul. Iară unul mai îndrăzneţ făcu o săritură în sus spre botul gloabei, vroind să o apuce de nări; imediat însă rămase răsturnat şi călcat de copitele calului, care trase săniuţa peste el, lăsându-l în urmă lăţit în omăt, unde camarazii săi şi începură a-l scărmăna. Într-aceea zarea de foc mereu îşi adăugea lumina sa roşietică şi mirosul de catran ajunse până la noi.

Bătrânul slobozi iarăşi un chiot puternic, ce era ca un semnal înţeles de departe, căci imediat dinspre zarea de foc răspunse un cor de chiote şi răcnete ameninţătoare. Lupii, care înconjurau săniuţa, peşin se făcură nevăzuţi.

Când am tras la scara curţii boierului, văzui o mulţime de ţărani învârtindu-se printre poloboacele cu catran aprins. Ei beau din butelii şi jucau prin omăt.

Nu apucasei a mă coborî din săniuţă, cînd două slugi în livrele, mai că ridicându-mă pe sus, mă duseră într-o odaie spaţioasă, în care, dezbrăcându-mi blana, îmi aruncară pe umeri un fel de mantie ca de domino, poftindu-mă să-i urmez în marele salon, unde dl Priboianu primea musafirii.

— Şi de ce această mantie? întrebai cu mirare. Mergeţi mai întâi de mă anunţaţi dlui colonel, zisei mai departe, numin­du-mi numele.

— De prisos este! îmi răspunse, cum am înţeles, majordomul colonelului. Oricine ar sosi în astă noapte, este binevenit; spre a da însă îndemânare îmbrăcămintei acelor din musafiri, care nu vin costumaţi, le dăm câte o mantie de domino, ca să-şi acopere veşmintele de voiaj.

Când uşa salonului se deschise înaintea mea, rămăsei pe prag uimit de o neaşteptată privelişte, care semăna cu o fantasmagorie.

Pe o estradă, ce se înălţa la mijlocul salonului, acoperită cu scumpe covoare, era aşezat un tron, împodobit cu cununi şi buchete de flori. Pe tron şedea un copilandru îmbrăcat într-un costum mitologic, presurat cu fluturi de aur. Pe capul lui strălucea o coroană de steluţe, cum se părea, electrice, pentru că lumina lor era orbitoare; şi din ele se alcătuia cifra anului nou. Tot tavanul salonului, precum şi pereţii, acoperiţi de nişte cortine şi draperii mohorâte, imaginau o capişte idolatră5. Salonul părea a fi pustiu; tăcerea din el nu era întreruptă de nici o voce, de nici un zgomot. Nu vedeam decât pe copilandrul care şedea ca înlemnit, fără mişcare, întocmai ca un idol păgân. În poza sa neclin­tită părea că aştepta ceva. Dar iată că ridică cătinel mâna dreaptă, în care ţinea un toiag, şi automatic făcu cu el un semn, învâr­tindu-l deasupra capului. Atunci pare că din sus în depărtare răsunau în intervale regulate una după alta douăsprezece lovi­turi de clopot. Subit de pe tavan draperiile se retraseră, lăsând liber un cer senin presurat cu stele.

Copilandrul făcu a doua mişcare cu toiagul spre şirul cortine­lor de pe pereţi, şi acestea imediat se retraseră şi o mulţime de public în diferite veşminte şi costume cu gălăgie nabuşi în sa­lon. Îndată mă văzui înconjurat, împins cu coatele, izbit în toate părţile de adunătura nebunatică, ce se silea care mai degrabă să ajungă la tronul copilandrului, ca să ieie din mâna lui o floricică, pe care femeile o aninau la cap, iar bărbaţii la piept. Părea că toate ginţile şi clasele de oameni se aflau în această mare adunare costumată, începând de la capetele încoronate până la modestul plugar. Observai numai că mulţimea se împărţea în două tabere. Pe una o conducea o femeie frumoasă în costumul zânei Miner­va; pe a doua, fantoma morţii învelită în giulgiu alb, purtând coasa pe umăr. Cei din ceata primă, închinându-se copilandru­lui, primeau de la el o floare, cei din ceata a doua — câte o lumânare aprinsă. Zeiţa Minerva făcu un semn de comandă şi ceata se şi aşeză de-a lungul salonului precum în aşteptarea unei procesiuni ce trebuia să urmeze. Fantoma morţii se apropie de uşa din fund şi, deschizând-o cu mâna sa de schelet, scrise dea­supra cu litere de foc: „Porţile eternităţii“. Apoi cu degetele sale de oase sună în plăseaua coasei. Atunci pe uşa de vis-à-vis a salonului începu a înainta o procesiune ciudată: Napoleon al III-lea înhămat la o targă cu ghiulele de tunuri, puşti şi pistoa­le, cu grea muncă şi îngrebănoşit, de-abia târâia targa pe care se înălţa un steag negru, pe care era scris cu litere roşii „Milita­rismul“. Când Napoleon se opri ceva, ca să se odihnească, atunci femei urâcioase ca furiile, cu şerpi — drept păr — în cap, îl împin­geau de spete înainte, arătându-i porţile eternităţii, la care priveghea spectrul morţii. Vădane în doliu, bătrâni cărunţi în cârje, copii mici în rufe, cu dojeniri şi blestemuri urmau în trista şi urâcioasa procesiune, care în grabă intră pe porţile eternităţii. Acestor urmau toţi acei ce ţineau lumânările în mână; între ră­posaţi se vedeau generali, miniştri şi funcţionari politici: aţâţă­torii calamităţilor universale.

Pe acelaşi drum urmă apoi o altă ceremonie alegorică, şi mai ciudată. Înainte mergea un şir de arapi înarmaţi, petrecând cu alai pe sultanul neputincios, ce, abia târâindu-şi picioarele, se rezema de braţele zeităţilor regine, ce reprezentau puterile europene. Ele îl duceau spre porţile eternităţii, unele sprijinindu-l, altele ridicându-i hlamida, ce se târâia după el şi care era cusută din bucăţi de stofă cu inscripţia numirilor diferitelor provincii, ce alcătuiesc imperiul otoman. După zeiţele încoronate mergeau o mulţime de cadâne în haine albe şi cu feţe acoperite. Sulta­nul, ajungând la porţile eternităţii, se opri, neputându-se hotărî de a păşi pragul. Întorcându-se către zeiţele încoronate, le făcu un gest de implorare. Ele însă îl împinseră înainte, smulgându-i de pe umere hlamida, şi, împărţindu-se cu bucăţile, se retraseră în rândul privitorilor, sfătuindu-se întreolaltă, trecând în revistă şi schimbând bucăţile de stofă. Când ultima cadână intră prin porţile eternităţii, uşile ei se închiseră şi literele de foc se stin­seră.

Una din zeiţe se apropie de tronul copilandrului, îi luă din mână toiagul şi scrise pe aceeaşi uşă cu litere de foc: „Bizanţia, capitala universală liberă.“ Celelalte zeiţe din bucăţile de stofă alcătuiră un steag, care îl înfipseră deasupra uşii. Pe steag era scris: „Confederaţia balcanică.“ Copilandrul, sculându-se de pe tron, ridică mâinile în sus ca la binecuvântare, şi un orchestru nevăzut intonă o horă încântătoare. Zeiţele regine, luându-se de mână, începură a dansa în jurul tronului. Deodată una din regine, ce se deosebea de celelalte, purtând deasupra măreţei sale frunţi flacăra geniului poeziei, mă ţinti cu o căutătură binevoitoare, şi cu o zâmbire de încurajare îmi întinse mânuţa, îndemnându-mă la joc. De extazul sufletesc inima mi se zbătu în piept şi prin un impuls de fericire mă repezii înainte, când subit simţii că două mâini ca două capcane de fier mă opriră pe loc, strigându-mi la ureche cu o voce de bivol: „Stai! Unde porneşti? Arată paşaportul!“

…Cu un răcnet de durere şi iritare tresării şi mă uitai împrejur.

„Nu se poate! nu se poate, ca să fie asta numai un vis“, mormăiam ştergându-mi ochii; repede însă m-am încredinţat că mă aflam tot în acelaşi cupeu de înainte. Mă treziseră din somn mogârlanii de jandarmi, care îmi cereau paşaportul ca să mă lase să trec frontiera Austriei.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook