21 septembrie 2007

H.G. Wells sau psihologia mulţimii faţă cu Invizibilului

H.G. WellsFragmente din volumul „Omul invizibil” (traducere de Mihu Dragomir, C. Vonghizas, A. Ralian, C. Clarus, Colecţia Biblioteca pentru Toţi, Editura pentru Literatură, 1966):

„Era firesc ca o persoană cu înfăţişare şi comportări atât de ieşite din comun să constituie principalul subiect de conversaţie într-un sat ca Iping. Părerile asupra preocupărilor lui erau împărţite. Mrs. Hall se arăta cât se poate de susceptibilă în privinţa muşteriului ei. Când era întrebată, explica pe îndelete că dumnealui este un ‘cercetător ştiinţific’ (rostea cu gingăşie fiecare silabă, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i scape vreuna). Dacă interlocutorul dorea să afle ce-i ai un ‘cercetător ştiinţific’, hangiţa răspundea cu un aer de superioritate că orice om cu carte trebuie să ştie măcar atâta lucru, şi-i destăinuia apoi că ‘domnul descoperă lucruri’. Oaspetele ei, adăuga mrs. Hall, avusese un accident, care îi desfigurase vremelnic faţa şi mâinile şi, fiind o natură foarte sensibilă, nu putea suferi ca lumea să bage de seamă infirmitatea lui.
Dar, fără ştirea ei, circula şi altă versiune: străinul ar fi un criminal, care s-a înfofolit în halul ăsta ca să scape de justiţie, înşelând ochiul poliţiei. Ideea răsărise în mintea lui mr. Teddy Henfrey. Dar nimeni n-auzise ca de pe la mijlocul sau sfârşitul lui februarie încoace să se fi petrecut vreo crimă mai serioasă. Filtrată prin imaginaţia lui mr. Gould, suplinitorul de la Şcoala Naţională, teoria ‘crimei’ a îmbrăcat o altă formă, şi anume, că străinul ar fi fost un anarhist deghizat, care fabrica bombe explozive; zelosul învăţător a luat chiar hotărârea să-l urmărească pe ascuns, atât cât îi îngăduia timpul liber. E drept că cel mai adesea urmărirea se mărginea la privirea scrutătoare pe care mr. Gould i-o arunca străinului, ori de câte ori îl întâlnea, şi la o serie de întrebări de ordin general, adresate unor oameni care nici nu-l văzuseră vreodată. Până la urmă, mr. Gould n-a descoperit nimic.
Un alt curent de opinie era cel lansat de mr. Fearenside. Căruţaşul avea câţiva adepţi, care fie că admiteau ca atare teoria culorilor pestriţe [pe care se presupunea că le are pielea străinului], fie că-i introduceau diverse modificări. Aşa, de pildă, Silas Durgan fusese auzit declarând că ‘dacă s-ar arăta la panoramă, ăsta ar face bănet în două ceasuri!’. Şi, pentru că era şi puţin teolog, mr. Durgan îl asemuia pe străin cu ‘omul cu un singut talant’ din Biblie. Alţii adoptaseră un punct de vedere care soluţiona toate problemele: îl considerau pe misteriosul personaj drept un nebun inofensiv. Această versiune avea avantajul că lămurea dintr-o dată toate semnele de întrebare. În afara acestor grupuri cu opinii bine definite, se mai găseau şi câte unii cu păreri mai schimbătoare sau alţii care amestecau mai multe versiuni la un loc. Locuitorii din Sussex nu prea erau superstiţioşi; abia după întâmplările de la începutul lui aprilie prinse pentru prima oară să umble prin sat zvonul că ar fi ceva necurat la mijloc. Chiar şi atunci însă, numai femeile plecau urechea la asemenea şoapte… Oricum, indiferent de ceea ce gândeau despre obiectul atenţiei lor, toţi locuitorii din Iping cădeau de acord într-o singură privinţă: antipatia pe care o nutreau faţă de el.”

„Şi nimeni nu-şi mai putu stăpâni groaza.
Era mai oribil decât cea mai macabră închipuire. În faţa priveliştii care i se oferea ochilor, mrs. Hall, care rămăsese cu gura căscată, încremenită de spaimă, scoase încă un ţipăt şi o zbughi spre uşă. Ceilalţi, după ea. Fuseseră pregătiţi să vadă cicatrice, un obraz desfigurat, o hidoşenie monstruoasă – în sfârşit, ceva palpabil! – şi, când colo, nimic! Bandajele, împreună cu o perucă, zburară de-a lungul coridorului până în local, cât pe ce să-i lovească. Dădură cu toţii buzna pe treptele hanului, împiedicându-se unul de celălalt. Căci omul care stătea înfipt acolo, în pragul odăii, gesticulând şi urlând nişte frânturi de vorbe fără noimă, arăta – până la gât – ca oricare om în toată firea, voinic, mă rog… atât numai că n-avea cap! Peste gulerul paltonului se căsca vidul – nici urmă de cap!
Localnicii care se găseau mai în josul uliţei auziră nişte urlete disperate. Toate capetele s-au întors înspre han; zeci de ochi i-au văzut pe cei de la ‘Poştalionul cu cai’ cum ţâşnesc afară ca dintr-un tun, au văzut cum mrs. Hall cade lată la pământ, iar mr. Teddy Henfrey sare în lături, ca să nu dea peste ea, apoi au răzbătut până la ei urletele înspăimântătoare ale Milliei (auzind atâta larmă, fata alergase de la bucătărie şi dăduse peste omul fără cap)…
Brusc, vacarmul încetă.
În clipa următoare, toată uliţa se îndrepta în goană mare spre han: negustorul de zaharicale, proprietarul tirului din nuci de cocos şi ajutorul lui, proprietarul scrânciobului, băieţaşi, fetiţe, eleganţii şi cochetele sclivisite ale satului, bătrâni în halate, ţigănci în şorţuri… Cât ai bate din palme, s-a strâns o gloată de vreo patruzeci de suflete, care creştea întruna, se frământa, huiduia, voia să ştie totul de-a fir a păr, scotea diverse exclamaţii şi emitea felurile opinii în faţa imobilului soţilor Hall. Toţi simţeau nevoia să vorbească de-a valma, şi rezultatul era un soi de babilonie.”

„Era un adevărat balamuc. Peste fiecare combatant se abătea o ploaie de pumni… Sandy Wadgers, isteţ ca totdeauna, ba de astă dată cu deşteptăciunea stimulată de o lovitură zdravănă în nas, deschise uşa şi o şterse. Izbindu-se orbeşte, ceilalţi fură îngrămădiţi în colţul uşii. Loviturile cădeau ca grindina. Phipps, unitarianul [membru al unei secte religioase], pierdu un dinte din faţă, iar Henfrey fu rănit la zgârciul urechii. Jaffers primi un pumn sub bărbie şi întorcându-se, puse mâna pe un corp solid care se găsea între el şi Huxter, dans la mêlée, împiedicându-i să se apropie unul de calălalt. Era pieptul vânjos al Omului Invizibil. O clipă mai târziu, întreaga masă de oameni, întărâtaţi, prinţi în focul încăierării, dădu năvală în coridorul înţesat de lume.
– Am pus mâna pe el! zbieră jandarmul.
Icnind şi clătinându-se, cu faţa congestionată şi cu buzele umflate, Jaffers ţinea piept unui duşman nevăzut, în mijlocul acestui vălmăşag.
Lumea se înghesuia claie peste grămadă, în vreme ce extraordinara pereche îşi croia drum spre uşa de la intrare şi se dădea de-a berbeleacul pe cele câteva trepte ale hanului. Cu glasul gâtuit, Jeffers a scos un urlet, s-a încleştat din toate puterile de prada lui şi, apărându-se cu genunchii, s-a prăbuşit greoi, lovindu-se cu capul de pietriş. Numai atunci degetele lui au slăbit strânsoarea.
Izbucniră răcnete turbate: ‚Prindeţi-l!’ ‚Invizibilul!’ şi aşa mai departe. Un tânăr (care nu era de prin partea locului şi al cărui nume nu l-am putut afla) se repezi dintr-odată şi înşfăcă ceva, care i se smulse din mână şi-l aruncă peste corpul poliţistului. De partea cealaltă a drumului, o femeie îmbrâncită dete un ţipăt… un câine, care părea să fi primit o lovitură de picior, chelălăi şi fugi urlând în curtea lui Huxter…
Acestea fură singurele semne lăsate de Omul Invizibil în trecerea lui.
Câtva timp, oamenii rămaseră năuciţi, gesticulând în neştire… apoi, dintr-o dată, încolţi panica şi, cât ai bate din palme, se împrăştiară cu mic, cu mare prin sat, ca frunzele uscate luate de vânt. Doar Jaffers zăcea nemişcat, sub prima treaptă a scării hanului, cu faţa în jos şi cu genunchii îndoiţi.”

„După ce s-a spulberat primul val de panică, sătenii din Iping s-au apucat să discute cu înflăcărare. În suflete năvălea îndoiala – o îndoială iraţională, inexplicabilă. Dar aşa-i felul oamenilor. Era mult mai lesne să nu crezi în existenţa unui om invizibil (mai cu seamă că aceia care-l văzuseră mistuindu-se în văzduh sau care-i simţiseră braţul vânjos puteau fi număraţi pe degete). Şi-apoi, chiar dintre aceşti martori, mr. Wadgers era absent, deoarece se baricadase la el acasă, îndărătul zăvoarelor şi al drugilor, iar Jaffers zăcea în nesimţire, în odaia de oaspeţi de la ‚Poştalionul cu cai’. Ideile mari şi fenomenele neobişnuite, care depăşesc experienţa noastră conumă, au adesea mai puţină înrâurire asupra oamenilor decât faptele mărunte, concrete.
Satul era împodobit cu flamuri, şi toată lumea purta haine de sărbătoare. De-o lună şi mai bine se pregăteau cu toţii pentru Rusalii. În după-amiaza acelei zile, chiar şi cei care credeau toată povestea prinseră să-şi reia micile distracţii, oarecum cu titlu de încercare. Bănuiau ei că ‚Nevăzutul’ o fi dat bir cu fugiţii. Cât despre cei care nu credeau nimic, pentru ei totul nu însemna decât o farsă. Dar toţi locuitorii, fie că credeau, fie că nu, se simţeau foarte apropiaţi unii de alţii în ziua aceea.”

„Nu ne este cu putinţă să oferim o relatare coerentă a celor ce-au urmat momentului în care Omul Invizibil scosese urletul acela de furie, iar mr. Bunting executase memorabile alergare prin sat. Se prea poate ca iniţial, nevăzutul să nu fi intenţionat altceva decât să acopere fuga lui Marvel. Dar se pare că, datorită unei lovituri primite din întâmplare, şi-a pierdut cu totul stăpânirea de sine (nici aşa, firea lui nu fusese niciodată prea calmă) şi s-a pornit să izbească orbeşte în dreapta şi-n stânga, nimai din plăcerea de a face rău.
Închipuiţi-vă uliţa înţesată de oameni, care alergau în neştire, luptându-se să găsească o ascunzătoare, în larma îngrozitoare a uşilor trântite. Închipuiţi-vă cum un iureş năprasnic a stricat din senin echilibrul nestabil al scândurii pe care se cocoţase bătrânul Fletcher – şi cataclismul care a urmat… În sfârşit, trebuie să vă mai imaginaţi şi o tânără pereche, înlemnită de groază, surprinsă într-un scrânciob de valul teroarei nevăzute. Şi, când debandada s-a potolit, strada a rămas pustie, cu flamurile şi ghirlandele ei. Caldarâmul era presărat cu nuci de cocos, cu paravane de pânză răsturnate şi cu bunătăţile unei gherete de dulciuri care fuseseră împrăştiate pe jos, iar prin văzduh mai răsunau încă zbieretele nebuneşti ale nevăzutului. Pretutindeni se trăgeau obloane, se împingeau zăvoare… singura urmă omenească ce mai dăinuia ici-colo era câte un ochi mărit de spaimă, furişat la vreun colţ de geam.
Omul Invizibil s-a mai distrat un timp spărgând toate geamurile de la ‚Poştalionul cu cai’ şi aruncând lampa unui felinar prin fereastra sufrageriei doamnei Grogram. Probabil că tot el a tăiat şi firele telegrafice de pe drumul spre Adderdean, chiar lângă casa lui mr. Higgins. Şi după această ispravă, graţie nemaipomenitelor sale însuşiri, a dispărut cu totul din sfera simţurilor omeneşti: nimeni din Iping nu l-a mai auzit, nu l-a mai văzut, nu l-a mai simţit în vreun fel. Se evaporase, în toată puterea cuvântului.
Dar au trebuit să treacă aproape două ore, până când vreo făptură omenească să cuteze a se aventura prin pustietatea străzii principale din Iping.”

„În dimineaţa acelei zile, Omul Invizibil fusese doar o simplă legendă, o sperietoare; după-amiază, însă, datorită unui apel laconic al lui Kemp, ‚Nevăzutul’ apărea ca un adversar concret, care trebuia răpus într-un fel oarecare – fie rănit, fie prins nevătămat. Cu o repeziciune uimitoare, întregul ţinut începuse să se organizeze. Până pe la ceasurile două, Omul Invizibil ar mai fi putut încă să scape din regiune, strecurându-se în vreun tren; dar după aceea, evadarea lui a devenit imposibilă, pentru că toate trenurile care treceau pe liniile cuprinse în teritoriul – de forma unui paralelogram – dintre Southampton, Winchester, Brighton şi Horsham călătoreau cu uşile încuiate, iar circulaţia mărfurilor fusese aproape în întregime suspendată. Afară de asta, pe o rază de douăzeci de mile în jurul orăşelului Burdock, drumurile şi câmpiile erau împânzite cu oameni înarmaşi cu puşti şi bâte, adunaţi în grupuri de câte trei-patru şi însoţiţi de câini.
Poliţiştii călări străbăteau drumurile ţinutului, oprindu-se la fiecare gospodărie şi recomandându-le locuitorilor să-şi încuie uşile şi să nu iasă din casă neînarmaţi. Toate şcolile elementare îşi întrerupseră cursurile pe la ora trei, iar copiii, speriaţi, umblau în grup, grăbindu-se să ajungă acasă. Pe la ora patru sau cinci, apelul lui Kemp – semnat de Adye – fusese răspândit prin poştă în întregul ţinut. Textul apelului enumera şi expunea, pe scurt, dar foarte clar, toate condiţiile luptei; Kemp insista asupra necesităţii ca Omul Invizibil să fie împiedicat de a-şi face rost de hrană şi de a putea dormi pe undeva. Cetăţenii erau îndemnaţi să fie necontenit cu ochi-n patru şi cu urechile ciulite, ca să prindă cel mai mic semn care ar trăda vreo mişcare de-a ‚Nevăzutului’. Atât de rapidă şi de hotărâtă fusese acţiunea autorităţilor, atât de promptă şi de răspândită s-a arătat a fi convingerea că această stranie făptură există într-adevăr, încât, încă înainte de căderea nopţii, un teritoriu de câteva sute de kilometri pătraţi se găsea într-o severă stare de asediu. Dar, tot înainte de căderea nopţii, un fior de groază a străbătut întregul ţinut alarmat, care nu mai ştia ce-i somnul; în şoaptă, din gură-n gură, de-a lungul şi de-a latul ţinutului, s-a răspândit, cu iuţeala fulgerului, vestea uciderii domnului Wicksteed. […]
Între timp, se vede că Griffin aflase câte ceva despre promptitudinea cu care se folosise Kemp de confidenţele lui. Pesemne că a găsit toate casele, la rând, încuiate şi baricadate; a hoinărit de bună seamă prin gări, a dat târcoale hanurilor şi a citit apelurile, aşa încât şi-a dat seama cam ce fel de campanie se desfăşura împotriva lui. A obsservat, desigur, că pe măsură ce se întuneca, apăreau ici-colo, pe câmp, grupuri de câte trei-patru oameni, însoţiţi de câini, care umpleau văzduhul cu lătratul lor. Aceşti vânători fuseseră special instruiţi cum să se ajute unul pe altul dacă s-ar fi întâlnit cu Omul Invizibil. Dar fugăritul îi ocolea pe toţi. Înţelegem lesne cît era de exasperat, mai ales că el singur furnizase informaţiile, care erau acum folosite cu atâta cruzime împotriva sa. În această zi şi-a pierdut şi el cumpătul; vreme de douăzeci şi patru de ore – afară doar de clipele când s-a năpustit asupra lui Wicksteed – ‚Nevăzutul’ a fost într-adevăr o fiară hăituită. Totuşi, se pare că peste noapte găsise de mâncare şi izbutise să doarmă, deoarece a doua zi dimineaţă şi-a revenit; era din nou activ, puternic, mânios şi rîu şi se pregătea pentru ultima lui mare ofensivă împotriva omenirii.”

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

2 comentarii la H.G. Wells sau psihologia mulţimii faţă cu Invizibilului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook