Pe 28 mai 2010, în Sala de festivităţi a Uniunii Scriitorilor din Moldova, în cooperare cu Asociaţia Culturală Română “Ideal” şi Societatea Culturală “Apollon” din Bucureşti, au fost lansate “101 poeme” ale poeţilor Ion Vatamanu, George Călin, Arcadie Suceveanu, Anatol Ciocanu, Vasile Căpăţână, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Nina Josu, Valeriu Matei, Leonida Lari, Victoria Milescu, Renata Verejanu, Grigore Vieru şi “Antologia Colecţiei de poezie IDEAL-2009”.
Dacă n-aţi mai râs de mult cu poftă, aveţi toate motivele să acceptaţi invitaţia la distracţie pe care o lansează dădacele de ocazie John Travolta şi Robin Williams în producţia Disney „Vechi tovarăşi” („Old Dogs”) – o comedie pentru întreaga familie, disponibilă acum pe DVD şi Blu-ray la calitate cinematografică.
Sunt uneori întrebat de ce Citatepedia este aşa şi nu aşa sau aşa. Bine poate fi în mai multe feluri, depinde încotro te îndrepţi. Poţi face foarte bine un site mic şi valoros, spre deliciul câtorva intelectuali. Eu vreau însă mai mult. În cele ce urmează, încerc să prezint viziunea mea.
Încă de la început, Citatepedia a fost un proiect participativ, foarte deschis. Astfel, conţinutul a devenit foarte variat, cu idei care se confruntă. Cred că proiectul are un rol însemnat în punerea în mişcare a mecanismelor de gândire şi în înmuierea unor prejudecăţi (chiar a unora subtile, mai greu de observat).
Desigur, această deschidere mai aduce şi conţinut de slabă calitate. Să ne uităm însă la Biblioteca Naţională, reperul de top, care primeşte toate cărţile publicate în ţară, chiar şi cele mai proaste. Totuşi, cărţile sunt pe picior de egalitate doar ca depozitare, niciun bibliotecar nu te va îndrepta către o carte proastă decât dacă o vrei musai pe aceea sau dacă nu există ceva mai bun în domeniul respectiv.
Când Allison Hunt a aflat ca are nevoie de un nou şold – şi că prin intermediul sistemului naţional de sănătate al Canadei ar fi fost nevoită să petreacă (în suferinţă) aproape 2 ani pe o lista de aşteptare – a luat problema în propriile ei mâini.
Cu mai mult timp în urmă am fost întrebată ce cred despre autoportret. La vremea când mi s-a cerut părerea tocmai terminasem de citit „Autoportret într-o oglindă spartă”, a lui Octavian Paler. Pură coincidenţă sau „conspiraţie cosmică”, propunerea a venit peste frământarea care mi s-a născut atunci în suflet: ce este un autoportret? Cum se naşte el în literatură, pictură sau fotografie? Care sunt izvoarele sale? Şi, mai ales, care este scopul lui? Nu aveam răspunsuri şi nici nu mi-a plăcut vreodată să grăbesc înţelegerea lucrurilor. Pesemne că nu-i întotdeauna cea mai bună soluţie, altfel nu ni s-ar fi dat pilda smochinului neroditor.
Sigur e că nu m-aş mai fi gândit la asta, dacă n-aş fi primit într-o zi vizita neaşteptată a unei prietene din alt oraş. Prima vizită în unsprezece ani de când ne cunoşteam. Şi dacă a doua zi n-aş fi realizat că am pierdut ocazia de a face fotografii împreună, la mine acasă. Cum am putut să uit? Am avut grijă să imortalizez momente mai puţin importante din viaţa mea şi l-am ratat chiar pe acela care aş fi vrut să-mi rămână în album. Însă această „scăpare” m-a ajutat să înţeleg rostul şi natura tututror autoportretelor pe care mi le-am făcut de-a lungul vieţii. Nu întru nemurire, cum am crezut, nu întru admiraţie şi iubire de sine, chiar dacă privesc mai ales imaginea mea în fotografii, ci pentru a primi de la acele umbre mărturia propriei mele vieţi. Dar, în mod paradoxal, cu cât le privesc mai mult, cu atât mă regăsesc mai puţin în ele, nerezistând sentimentului unei vieţi duble, cumva străine una de cealaltă, dar care se împletesc şi se influenţează profund. Sau poate, la fel ca în mitul lui Perseu şi Meduza, nu-mi pot privi propria realitate în faţă fără să fiu împietrită. Am nevoie de un scut de bronz, de un reflex, de o viziune indirectă…
3 voturi
Încarc...
