Blog.Citatepedia.ro
cărţi, teatru, cinema, muzicăSearch Results
Controverse existenţiale – Despre Har
Dacă Dumnezeu ar face ca toate lucrurile să le înţelegem pe deplin şi ni le-ar da pe înţelesul nostru, dacă ar îngădui să ne pună la dispoziţie toate cele pe care dorim să le cunoaştem şi, mai ales, să ne şi placă descoperirea făcută despre ele, dacă acestea s-ar încadra armonic stilului nostru de viaţă şi s-ar include categoriilor la care am aderat (conştient sau nu): principii, încredinţări, religii, definiţii, etichete, şabloane, dogme etc… atunci, unde ar mai fi harul lui Dumnezeu? Toate acestea sunt bazate pe lege şi nu pe credinţă, toate acestea ar fi date exacte şi studii, nu credinţă şi nu har. Totul ar fi logic şi firesc… acceptarea şi iubirea n-ar mai curge din har şi gloria Domnului… ci ar decurge din fapte cercetate şi studii amănunţite şi îndelungi, ar fi automat şi firesc valabil să iubeşti ce îţi place şi să faci ce iubeşti… ori legea lui Cristos este străină de cunoaşterea prin lege. Harul lui Dumnezeu stă tocmai în a iubi şi a accepta ceea ce nu înţelegi şi ceea ce nu cunoşti în întregime, ceea ce nu se aplică tiparului tău de viaţă şi de viziune, deoarece tocmai prin aceasta tu recunoşti Infinitatea lui Dumnezeu în creaţia Sa, puterea şi suveranitatea Sa absolută. Unde ar mai fi harul divin dacă iubeşti pe cine te iubeşte şi placi numai ce îţi face bine, dacă accepţi doar ce îţi serveşte şi aprobi numai ce ţi se potriveşte ţie?… Harul lui Dumnezeu este peste tine numai când împlineşti acestea şi când le împlineşti în mod natural, fără să ai vreo ţintă, fără să fii încorsetat şi obligat, fără să studiezi pentru a te încredinţa mai bine, convingându-te… pentru că harul lui Dumnezeu este Credinţa şi credinţa adevărată răstoarnă toate aceste condiţii lumeşti şi fireşti care limitează şi împiedică ridicarea omului mai aproape de Tatăl Creator. Ai fi la fel de comun ca şi păgânii din timpurile străvechi dacă accepţi şi iubeşti numai ce îţi convine… la fel făceau şi ei. Şi ei îşi iubeau copiii lor şi lor le plăcea ce le servea interesului… la fel eşti şi tu acum… doar epoca diferă şi îmbrăcămintea…
Continuare »
Despre Har
Unde ar fi harul lui Dumnezeu, dacă?…
Dacă Dumnezeu ar face ca toate lucrurile să le înţelegem pe deplin şi ni le-ar da pe înţelesul nostru, dacă ar îngădui să ne pună la dispoziţie toate cele pe care dorim să le cunoaştem şi mai ales, să ne şi placă descoperirea făcută despre ele, dacă acestea s-ar încadra armonic stilului nostru de viaţă şi s-ar include categoriilor la care am aderat (conştient sau nu): principii, încredinţări, religii, definiţii, etichete, şabloane, dogme, etc… atunci, unde ar mai fi harul lui Dumnezeu? Toate acestea sunt bazate pe lege şi nu pe credinţă, toate acestea ar fi date exacte şi studii, nu credinţă şi nu har. Totul ar fi logic şi firesc… acceptarea şi iubirea n-ar mai curge din har şi gloria Domnului… ci ar decurge din fapte cercetate şi studii amănunţite şi îndelungi, ar fi automat şi firesc valabil să iubeşti ce îţi place şi să faci ce iubeşti… ori legea lui Cristos este străină de cunoaşterea prin lege.
Continuare »
Martin Heidegger şi originea operei de artă
Fragmente din capitolul „Lucrul şi opera” din lucrarea „Originea operei de artă” aparţinând lui Martin Heidegger, în traducerea lui Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu:
Origine înseamnă aici acel ceva prin care şi de la care pornind, un lucru este ceea ce este şi este aşa cum este. Numim ceea ce este ceva, în felul în care este, esenţă a sa. Originea unui lucru este provenienţa esenţei sale. Problema originii operei de artă este o problemă privitoare la provenienţa esenţei sale. Potrivit reprezentării obişnuite, opera ia naştere din şi prin activitatea artistului. Însă prin ce anume, şi de la ce anume pornind, este artistul ceea ce este? Prin operă; căci faptul că o operă este spre lauda făuritorului ei înseamnă: abia opera îl face pe artist să apară drept meşter într-ale artei. Artistul este originea operei. Opera este originea artistului. Nici unul din aceşti termeni nu există fără celălalt. Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat că nici unul dintre cei doi nu îl poartă cu sine pe celălalt. Artistul şi opera sunt, fiecare în sine şi în corelaţia lor, printr-un al treilea termen, care, de bună seamă este şi primul, anume prin acel ceva de la care artistul şi opera de artă îşi capătă de altfel numele: prin artă.
Continuare »
Efectul de bumerang
Ali Laidi, în lucrarea sa „Efectul de bumerang„, apărută la editura House of Guides, încearcă să demonstreze faptul că terorismul internaţional nu are numai o bază religioasă, ci şi una economică. Al-Qaeda, această organizaţie teroristă internaţională, este rezultatul pierderilor colaterale cauzate de globalizare în acele zone care mai degrabă au de suferit decât de câştigat de pe urma ei, respectiv, lumea arabă.
Atentatele din 11 septembrie 2001 împotriva World Trade Center şi a Pentagonului au stupefiat întreaga lume, nu puţini fiind cei care consideră acea tragică dată drept „ziua care a schimbat faţa lumii” sau „sfârşitul vechii lumi”. Pe de altă parte, avem suficiente motive să considerăm – asemenea lui Ali Laidi – că „vechea lume” a dispărut nu în 2001, ci în 1989, odată cu prăbuşirea Zidului Berlinului: planeta a intrat sub dominaţia unei singure hiper-puteri, iar vechiul război-rece, de natură ideologică, s-a tranformat într-un război economic.
Continuare »
Marcel Proust şi tehnica obiecţiei la Sainte-Beuve
„Contra lui Sainte-Beuve” de Marcel(-Valentin-Louis-Eugène-Georges) Proust (10 iulie 1871 – 18 noiembrie 1922) a apărut în limba română la Editura Univers, Bucureşti, 1976, în traducerea lui Valentin şi a Lianei Atanasiu. Prefaţa lucrată de Marian Popa surprinde câteva idei care ajută la descifrarea textului proustian. Una dintre aceste observaţii se referă la scriitorul francez ca la „autorul unei singure cărţi”.
Într-o prezentare a acestei cărţi, Bernard de Fallois crede că Proust e omul unei singure cărţi: spre deosebire de cei care dau mai multe, repetându-se cu fiecare dintre ele, Proust a scris una singură, irepetabilă. Dincolo de „A la Recherche du Temps perdu”, activitatea proustiană este una de experimentare, de încercări pe care se vor îngriji să le popularizeze urmaşii. Ideea este posibil de susţinut; este la fel de posibil de susţinut şi contrariul ei: Marcel Proust n-a putut scrie două cărţi, dar a putut introduce o mulţime în una singură, irepetabilă în exterior, dar repetabilă în sine, prin termenii ei de structurare. Există aşadar o singură carte de Marcel Proust, în care s-ar putea introduce alte câteva cărţi recuperate din manuscrise, după cum, tot aşa de bine, din opera considerată ca atât de unitară se pot extrage câteva cărţi la fel de unitare în sine.
Continuare »