Ne pictăm inimile în piei de zebre, apoi pășim cu grijă peste ele, cu dinții soarelui într-o mână și aripi de viespe în cealaltă. Timpul tău e mai alert decât al meu în tempoul prezentului, dar ghearele haosului personal compensează această diferență dintre noi. Sinapsele universale tremură sub adierea nebuniei pure care, între flux și reflux, naște câte o galaxie.

Suntem fiii unei revoluții stângace și ne învelim cu tricolorul fiarei, inconștienți, entuziaști, timizi, doritori spre nemurire. Ne pocnesc venele și ni se scurge snobismul pe nas în timp ce perfuziile ne administrează continuu doza necesară de venin. Parada militară devine penibilă sub pleoapa neobosită a unui regim apus, în brațele păroase ale unei arahnide, peste care se presară fulgi de rugină. Lupta de astăzi, lupta asta e una personală și se dă în fiecare celulă din zori și până-n seară, se diminuează în timpul nopții, pentru cei cu sângerări temporare și își crește adrenalina, pentru cei care mor și reînvie neîncetat.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Valentina Pîrlog in Eseuri
Comenteaza! »

Nu mai viscoleşte. Încă din zori, vântul şi-a domolit piruetele, dând drumul ninsorii din braţele sale vijelioase, cu graţia unei balerine care încheie ultimul dans. Pe geam nu mai văd decât o ninsoare blândă, ca un umblet de îngeri prin cer în ajun de Crăciun. O cernere de lumină, într-o tăcere atât de adâncă, încât aud în suflet aşternerea fulgilor peste pământul adormit. Niciun om pe stradă încă. Nicio maşină. Văd zăpada răscolită de pluguri, căreia liniştea acestei dimineţi dumnezeieşti încearcă naiv să-i aline rănile.

În curând o să apară şi primul om. Şi prima maşină. Prima lopată se va împlânta în trupul cald încă al zăpezii. La fereastra dinspre nord, cea care dă spre oraş, viaţa începe, cu încăpăţânarea nepăsătoare a oamenilor de a trăi în afara naturii. Curge prin arterele pline de muşuroaie ale oraşului, la fel ca în oricare anotimp, cu grabă, fără oprelişti, fără să privească în sus la ninsoarea ce cade la fel de milenii, anacronică şi egală, peste lume.

22 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
6 comentarii »

Există în istoria noastră literară poveşti de dragoste incredibile, ce au rămas să fie repovestite şi pentru generaţiile actuale. O astfel de poveste este şi iubirea dintre Şt.O. Iosif, Natalia Negru şi Dimitrie Anghel.

Şt.O. Iosif se întâlneşte cu Natalia Negru prin 1885 pe coridoarele Faculţăţii de litere din Bucureşti şi se îndrăgosteşte de ea nebuneşte. Pentru ea frecventează cursurile Facultăţii de litere şi se prezintă cu Natalia Negru cu teza „Influenţe strâine asupra literaturii române – foloasele si relele lor” la examenul de licenţă. Lucrarea este notată cu „bilă neagră”, un semn divin al dramei ce avea să vină în viaţa lor.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Ion Ionescu-Bucovu in Dragoste, Memorii
Comenteaza! »

“Eterna reîntoarcere a lucrurilor în ele însele, secretul formativ care ameninţă să creeze atmosfera de extaz şi solemnitate, adică secretul celui care străbate mările şi oceanelor lumilor spirituale, blestemul asumat cu trufie de a se întoarce într-un port veşnic, acelaşi, toate acestea par a fi numai forma metafizică, formulă demonică a profundului sentiment al anteriorităţii strămoşilor, sentiment care vibrează de la început în săngele şi spiritul lui Nietzsche” (E. Bertram, 1998, p. 17)

“A profeţi trecutul, a colora cu dorul de strămoşi gândurile despre viitor – în aceasta constă simţământul povară a tradiţiei umane, cheie de boltă a podului suspendat între un moment care a fost şi unul care va să fie, subiect trăind clipa divină „pe culmea înaltă”, plutind, asemenea lui Zarathustra, „ca un nor negru peste două mări, peste trecut şi viitor” – aceasta este viziunea lui Nietzsche despre viitoarea condiţie umană” (idem, pag. 40)

Nietzsche a deschis drumuri, iar strămoşii de început de cod m-au îndemnat să mă întreb, eu un aşa de mic într-un ocean aşa de mare:
– Hei, tu, ghem de viaţă, unde vrei tu să ajungi? Ce-ţi doreşti tu cel mai mult?

5 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Eseuri
Comenteaza! »

Capitolul întâi al romanului „Exmatriculat din viaţă!” de Georgeta Nedelcu:

– Prima parte –

Seara era liniştită, dar înorată. Aerul era cât se poate de apăsător. Freamătul îndepărtat al străzii abia se auzea.Viaţa e frumoasă! Trăind! Trăind pur şi simplu!

Când eram domnişoară, căutam cu înfrigurare formele de viaţă miraculoase care să mă împace cu mine, cu lumea şi cu Tatăl Ceresc! Dar nu găseam nimic din toate astea, deoarece îmi doream prea multe deodată. Vroiam să fac atât de multe lucruri care să sfideze timpul şi… moartea!

Şi nici cu lumea nu mă prea împăcam, căci mi se părea că aşteaptă de la mine numai ceea ce eu nu îi puteam oferi. Nici cu Dumnezeu nu eram împăcată, pentru că, de multe ori, îşi întorsese faţa de la mine. Fără o familie a mea, întemeiată după nişte reguli sănătoase, nu puteam să am un sens în viaţă. Mă întrebam de multe ori: ”Oare, sunt eu destul de puternică, încât să pot spera atât de mult?” Fiecare zi înseamnă pasul făcut pe încă o treaptă a cunoaşterii, o nouă etapă de muncă pentru noul asalt.

5 voturi

Încarc...

Publicat de Georgeta Nedelcu in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »

„Păstorel” este pseudonimul scriitorului Alexandru Osvald Teodoreanu, născut la 30 iulie 1894 în Dorohoi, nepot al lui Alexandru Teodoreanu şi fiu al lui Osvald Teodoreanu, botezat atribuindu-i-se prenumele ambilor înaintaşi paterni. Apreciind probabil prea împovărătoare prenumele sale, şi le prescurtează semnând oficios Al.O. Teodoreanu şi, ca scriitor, cu pseudonimul Păstorel, ales deloc întâmplător, după cum afirmă în volumul „Caiet – Foi îngălbenite”, 1938, prin a sa literară

Spovedanie

Cântat-am vinul şi-l băui pre el,
Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,
Cules-am toată roua din pahare,
Voios ca cel din urmă menestrel.

Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel)
Şi de la Grasă pân’ la Ottonel,
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.

6 voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Critică literară, Cărţi, Epigrame, Fragmente literare, Umor
6 comentarii »