12 noiembrie 2009
Filosofi mari ai Antichităţii au încercat stabilirea unei corespondenţe între numere şi Divinitate (în forma ei politeistă). Adepţii lui Pitagora ajung la concluzia că totul e număr, iar cifra este raţiunea tuturor lucrurilor. Pentru pitagoricieni, numerele determină o realitate concretă, acestea identificându-se cu spaţiul. Ei acordă numerelor valori morale, punând practic bazele unei teologii aritmetice. Ca un preludiu al Trinităţii creştine, pitagoricienii socotesc cifra 3 absolut perfectă şi o atribuie zeilor.
Două milenii mai târziu, Benedict Spinoza revoluţionează monismul, scoţând practic filosofia din ceaţa gândirii scolastice. El încearcă să-şi demonstreze riguros definiţiile şi propoziţiile prin matematica vremii sale. În cele ce urmează am căutat să dau o nouă interpretare matematică unor afirmaţii fundamentale ale lui Spinoza, o redefinire a lui Dumnezeu bazată pe teoria numerelor.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Valeriu Butulescu in Eseuri
30 iulie 2009
„Păstorel” este pseudonimul scriitorului Alexandru Osvald Teodoreanu, născut la 30 iulie 1894 în Dorohoi, nepot al lui Alexandru Teodoreanu şi fiu al lui Osvald Teodoreanu, botezat atribuindu-i-se prenumele ambilor înaintaşi paterni. Apreciind probabil prea împovărătoare prenumele sale, şi le prescurtează semnând oficios Al.O. Teodoreanu şi, ca scriitor, cu pseudonimul Păstorel, ales deloc întâmplător, după cum afirmă în volumul „Caiet – Foi îngălbenite”, 1938, prin a sa literară
Spovedanie
Cântat-am vinul şi-l băui pre el,
Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,
Cules-am toată roua din pahare,
Voios ca cel din urmă menestrel.
Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel)
Şi de la Grasă pân’ la Ottonel,
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Gheorghe Culicovschi in Critică literară, Cărţi, Epigrame, Fragmente literare, Umor
29 ianuarie 2009
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Genovica Manta in Articole, Cărţi, Dragoste, Folclor, Fragmente literare
26 noiembrie 2008
Eugen Ionescu este, îndeobşte, recunoscut drept părintele teatrului absurd, pe care l-a scris însă în limba franceză – dintr-o repudiere vehementă şi definitivă a românismului (aşa s-a spus, dar am mai putea discuta asta…). Cele mai reuşite scrieri în limba română sunt eseurile reunite în volumul intitulat „Nu”, pentru care un juriu i-a acordat un premiu pentru „scriitori tineri needitaţi”. Lucrarea va stârni un uriaş scandal în epocă şi va fi respinsă la publicare, apărând totuşi în 1934 la Vremea. Ediţia va avea pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” Cei doi erau Tudor Vianu (care şi-a şi dat demisia în semn de protest pentru această premiere) şi Şerban Cioculescu. Ceilalţi erau: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Romulus Dianu – pe toţi, scriitorul îi “atinsese” în manuscrisul pe care li-l trimisese spre citire şi premiere.
După o metodă care îi va deveni proprie, cartea produce uimire, derută şi comic irezistibil. Autorul atacă figurile uriaşe ale literaturii române din acea vreme (am selectat aici fragmente despre Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu), susţinând injurios că ei nu ar fi creat o operă valabilă, deconspirând, în final, miza polemică şi ludică, totul într-un discurs imbatabil din punct de vedere logic şi extrem de valoros la nivelul argumentării.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi, Fragmente literare
24 iulie 2008
La Editura Mix a apărut o cartea „A fiinţa sau a nu fiinţa” de John Penberthy, drăguţ ilustrată de Laurie Barrows, o delicioasă parabolă despre rostul fiinţei umane, personificată de o albină, Buzz albinuţul, roiul de albine jucând aici, evident, rolul comunităţii umane.
Cartea poate fi cumpărată în variantă tipărită, dar este disponibilă şi gratuit, ca e-book, prin amabiliatea editurii şi a autorului. Această din urmă variantă este disponibilă şi în Biblioteca Citatepedia, cu acordul editurii, căreia îi mulţumim.
Jocul de cuvinte din titlul original „To bee or not to bee” te face sa zâmbeşti instantaneu şi în acelaşi timp te aştepţi la ceva filosofic. Cartea nu dezminte titlul. Scriitura este plină de veselie şi de înţelepciune, comicul de situaţie, aparent involuntar, cât şi umorul deliberat, gândit, fac ca adevărurile esenţiale de care această carte este plină să îşi atingă ţinta, şi anume transformarea spirituală a fiinţelor umane.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Lucian Velea in Biblioteca, Cărţi, Noutăţi despre site
23 aprilie 2008
Fragmente din capitolul “Shakespeare – centrul canonului” al cărţii “Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor” de Harold Bloom, apărută la Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007, în traducerea Deliei Ungureanu:
„Shakespeare şi Dante se află în centrul canonului pentru că ei îi depăşesc pe toţi ceilalţi scriitori prin acuitatea cognitivă, forţa lingvistică şi puterea de invenţie. S-ar putea ca aceste trei înzestrări să se contopească într-o pasiune ontologică, adică o capacitate de a se bucura sau, cum spunea Blake în Proverbs of Hell (Proverbele iadului): ‘Exuberanţa înseamnă frumuseţe’. Energiile sociale există în fiecare epocă, dar ele nu pot compune piese, poeme sau naraţiuni. Forţa creatoare este un dar individual, prezent în orice epocă, dar încurajat în mare măsură de anumite contexte, mişcări naţionale, pe care le vom studia doar pe segmente, pentru că unitatea unei epoci mari este, de obicei, o iluzie. A fost Shakespeare un accident?”
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi