Dacă Dumnezeu ar face ca toate lucrurile să le înţelegem pe deplin şi ni le-ar da pe înţelesul nostru, dacă ar îngădui să ne pună la dispoziţie toate cele pe care dorim să le cunoaştem şi, mai ales, să ne şi placă descoperirea făcută despre ele, dacă acestea s-ar încadra armonic stilului nostru de viaţă şi s-ar include categoriilor la care am aderat (conştient sau nu): principii, încredinţări, religii, definiţii, etichete, şabloane, dogme etc… atunci, unde ar mai fi harul lui Dumnezeu? Toate acestea sunt bazate pe lege şi nu pe credinţă, toate acestea ar fi date exacte şi studii, nu credinţă şi nu har. Totul ar fi logic şi firesc… acceptarea şi iubirea n-ar mai curge din har şi gloria Domnului… ci ar decurge din fapte cercetate şi studii amănunţite şi îndelungi, ar fi automat şi firesc valabil să iubeşti ce îţi place şi să faci ce iubeşti… ori legea lui Cristos este străină de cunoaşterea prin lege. Harul lui Dumnezeu stă tocmai în a iubi şi a accepta ceea ce nu înţelegi şi ceea ce nu cunoşti în întregime, ceea ce nu se aplică tiparului tău de viaţă şi de viziune, deoarece tocmai prin aceasta tu recunoşti Infinitatea lui Dumnezeu în creaţia Sa, puterea şi suveranitatea Sa absolută. Unde ar mai fi harul divin dacă iubeşti pe cine te iubeşte şi placi numai ce îţi face bine, dacă accepţi doar ce îţi serveşte şi aprobi numai ce ţi se potriveşte ţie?… Harul lui Dumnezeu este peste tine numai când împlineşti acestea şi când le împlineşti în mod natural, fără să ai vreo ţintă, fără să fii încorsetat şi obligat, fără să studiezi pentru a te încredinţa mai bine, convingându-te… pentru că harul lui Dumnezeu este Credinţa şi credinţa adevărată răstoarnă toate aceste condiţii lumeşti şi fireşti care limitează şi împiedică ridicarea omului mai aproape de Tatăl Creator. Ai fi la fel de comun ca şi păgânii din timpurile străvechi dacă accepţi şi iubeşti numai ce îţi convine… la fel făceau şi ei. Şi ei îşi iubeau copiii lor şi lor le plăcea ce le servea interesului… la fel eşti şi tu acum… doar epoca diferă şi îmbrăcămintea…
În vara anului 1970, la recomandarea profesorilor Alexandru Piru şi Ion Rotaru, am luat lucrarea de licenţă despre „Moromeţii” lui Marin Preda. Aveam avantajul că stăteam aproape de Siliştea-Gumeşti, cunoşteam satul si locuitorii lui şi puteam să–l consult şi pe Marin Preda. Lucrarea mea se numea „Realitate şi fictiune în romanul Moromeţii”. Am stat câteva zile în satul Siliştea–Gumeşti şi am luat legătura cu aproape toate personajele din roman, de la Preda Oprescu, fostul secretar al primăriei, care pe atunci era un bătrânel simpatic, până la la Catrina Moromete (Joiţa Călăraşu, mama scriitorului), o bătrânică ţărancă, care pe atunci stătea la fata ei, Ilinca.
Poate voi vorbi odată despre acest lucru, acum însă vreau să vă spun altceva ce m-a frapat la scriitor. După ce am alcătuit un album cu toate fotografiile eroilor din „Moromeţii”, m-am prezentat cu el la Marin Preda să văd ce impresie are el despre personaje. Venise pe acasă să-şi viziteze rudele şi mai ales pe maică-sa care era bătrână şi bolnavă. „Domnule Preda”, i-am zis eu, „poate o să vă mire, am luat o lucrare…” „Aaaa, da, ştiu, mi-a povestit Piru despre tine… Şi ce vreai să scrii tu în acestă lucrare? Tu eşti din Râca, de la fostul învăţător al meu Crivăţ? Ce mai face? Mai bea, mă? La Râca veneam eu după cărţi pe la neamurile mele. Stancu lu’ Diţă ce mai face?”
Revista lunară de satiră şi umor „Haz de Necaz” publică, în numărul 14 din iunie 2001, pe o pătrime de pagină, următoarele precizări ale lui George Corbu:
Prietenia (nu doar literară) ce m-a legat de emeritul umorist şi epigramist Mircea Trifu (24.02.1922 – 20.06.1994) stă la originea a ceea ce avea să devină „Războiul (duelul) sutei de sonete”. În compania, ilustră, a mult talentatului coleg, am purtat cea mai paşnică bătălie de-a lungul primelor trei luni ale anului 1970. Cele 101 sonete scrise atunci – probabil, cel mai lung duel de acest gen din literatura română – au avut ca martori pe Tudor Muşatescu şi Mircea Pavelescu, iar ca arbitru pe Victor Eftimiu. Ele îmbracă astăzi haina tiparului, înainte ca vreun editor, în a cărei venire mai sper, să le ofere veşmântul aristocratic al unei cărţi, aşa cum, de altfel, şi-au dorit protagoniştii acestei confruntări ironico-umoristice.
Meritul esenţial în acest inedit încă fapt literar – din care antologia umorului liric îşi va recruta, poate, unele piese de rezistenţă (modestia este virtutea mediocrilor), revine strălucitului confrate Mircea Trifu care, lansând provocarea, a dat startul impresionantei competiţii.
Să mi se îngădue, până la împlinirea sorocului strângerii acestor creaţii într-un volum, a-i aduce încă şi încă, omagiul meu devotat incomparabilului Mircea Trifu, pentru strălucirea cu care a slujit decenii de-a rândul epigrama românească.
Nu este, cred, lipsit de interes să amintesc faptul că despre existenţa acestui virtual volum făcea referire însuşi Mircea Trifu, anunţându-l, printre cărţile în pregătire, pe clapeta copertei primului său volum („Epigrama”, Bucureşti, Editura LITERA, 1976).
La Humanitas Multimedia a aoărut în format audio nuvela „Eduard şi Dumnezeu” de Milan Kundera, din volumul „Iubiri caraghioase”, în lectura inconfundabilă a lui Victor Rebengiuc.
Iubirea este pentru Milan Kundera altceva decât blândă visare sau suspin abisal, ceva mult mai palpabil, „epidermic” aproape. Nu maladive fantasme, nu obscure pulsiuni îi împing pe eroii nuvelelor sale unul către altul: în doi, nu e loc de subtile ocoluri şi de inavuabile complexe; totul se reduce la expresia cea mai brutală a esenţialului. Cu nespusă luciditate şi cu enormă ironie, Kundera dezvăluie resorturile cotidiene ale relaţiei de cuplu, care sfârşesc prin a provoca un imens hohot de râs.
Chiar şi un scurt fragment este suficient pentru a simţi calitatea acestei lucrări:
Epigramistul Florea Ştefănescu îşi are domiciliul la Munchen – Germania. Am avut onoarea să-l cunosc în urmă cu aproape 11 ani la Ploieşti, cu prilejul lansării izbutitului său volum „Epigrama germană de cinci secole, (selecţiuni antologice)”.
Cea de-a V-a ediţie (februarie 2010) a Concursului Naţional de Epigramă “Mircea Trifu”, organizat de către Dr. Elis Râpeanu, s-a soldat cu texte trimise da autori din ţară, de dincolo de Prut şi chiar de peste Atlantic (Canada) şi a avut drept temă: (Cu) capul, (cu) mâna, (cu) piciorul/picioarele.
Jurizarea a fost asigurată de către Prof. univ. dr. Ştefan Cazimir, George Zarafu şi Prof. univ. dr. Elis Râpeanu şi a avut drept rezultat conferirea Marelui premiu “Mircea Trifu” (lui Nicolae Bunduri), a trei premii (Ion Diviza, Florin Rotaru şi Gheorghe Bâlici) şi a două menţiuni (Gheorghe Şchiop şi Petru Ioan Gârda).
30 voturi
Încarc...
3 voturi