Epigramistul Florea Ştefănescu îşi are domiciliul la Munchen – Germania. Am avut onoarea să-l cunosc în urmă cu aproape 11 ani la Ploieşti, cu prilejul lansării izbutitului său volum „Epigrama germană de cinci secole, (selecţiuni antologice)”.

Recent, am constatat, cu satisfacţie, că a adăugat câteva epigrame proprii în Citatepedia.ro şi am socotit de cuviinţă să-mi exprim admiraţia şi să îl invit public ca, pe lângă creaţiile domniei sale, să contribuie şi cu foarte reuşitele traduceri din epigramiştii germani, fiind păcat ca asemenea comoară să rămână doar între coperţile unor cărţi. Spre surprinderea mea, cineva a pus la îndoială că ar exista epigramişti germani. Motivat şi de scoaterea la lumină a adevărului, am dat curs rugăminţii domnului Florea Ştefănescu de a adăuga eu în Citatepedia.ro epigramele traduse din germană de domnia sa – ajutat şi de soţie, cunoscătoare deplină a subtilităţilor limbii din care se traducea. Prin urmare, epigramele autorilor germani se află – în majoritate – în spaţiile destinate acestora: Martin Opitz, Friedrich von Logau, Valentin Loerber, Cristian Wernicke, Friedrich Gottlieb Klopstock, Abraham Gotthelf Kastner, Gotthold Ephraim Lessing, Johann Gottfried von Herder, Goethe, Schiller, Ignaz Franz Castelli, Friedrich Ruckert, Franz Grillparzer, Wilhelm Muller, August Graf von Platen, Emanuel Geibel, Paul Heise, Oscar Blumenthal, Otto Ernst, Ludwig Fulda şi Cristian Morgenstern.

Iniţial, am pornit la treabă animat de dorinţa de a demonstra că există şi epigramă germană, precum şi că domnul Florea Ştefănescu are marele merit de a o fi tradus pe înţelesul nostru. În scurt timp însă, imboldul major la a acţiona a avut drept factor decident constatarea excelentei calităţi a „materiei prime”, respectiv a textelor originale şi a traducerilor familiei domnului Florea Ştefănescu.

Dar surpriza cea mare a fost să constat că „Postfaţa” ataşată celorlalte texte, scrisă de doamna profesor universitar doctor în filologie Elis Râpeanu, reprezintă un adevărat studiu asupra epigramei germane de la începuturi şi până în prezent, încât am decis să fac efortul necesar pentru a aduce acest text pe Citatepedia.ro, la dispoziţia celor care n-au avut şansa de a intra în posesia cărţii.

Mă simt dator să aduc la cunoştinţa cititorilor şi cele ce urmează:
– Autorul Florea Ştefănescu a socotit de cuviinţă să arate că mulţumeşte soţiei sale Maria Mitzi pentru sprijinul acordat în traducerea din limba germană a acestei lucrări.
– Acelaşi autor al cărţii a ţinut să mulţumească doamnei Elis Râpeanu pentru „pieptănătura” competentă a manuscrisului şi pentru postfaţa lucrării precum şi domnului George Corbu pentru prefaţarea lucrării.
– Câteva dintre epigramele publicate în postfaţa ce vom reproduce mai jos sunt notate cu (E.R.) pentru a atrage atenţia că respectivele texte sunt traduse de doamna Elis Râpeanu. Celelalte, traducerile realizate de către cei doi soţi Ştefănescu, le-am marcat cu (F.Ş.)
– Rog cititorii să scuze faptul că – din moţive tehnice – nu am aplicat cele două puncte pe care limba germană le prevede a fi necesare asupra unor litere.

Av. Gheorghe Culicovschi

Postfaţă

Începutul epigramei germane stă sub semnul diverselor antologii, care au circulat, în greacă şi latină. Primele epigrame se scriu în limba latină, ca mai în toate ţările europene, din Anglia până în Polonia şi Rusia, epigrame dependente de Antologia Palatină (anul 980) – denumită astfel după Biblioteca Palatină în care este păstrată – şi Antologia Planudea (1 septembrie 1299) – scrisă de mâna călugărului Maximos Planudes din Florenţa, antologie tipărită şi în Germania, la Druck, în 1494, de Johannes Laskaris, după ce fusese răspândită, mai înainte, fragmentar; la acestea se adaugă antologia epigramei neolatine – în 1612 se tipăreşte deja o culegere de epigrame neolatine, în şase volume – precum şi epigramele lui John Owen publicate încă din 1606. De altfel, multe dintre epigramele scrise în secolele XVI ŞI XVII sunt traduceri din antologiile menţionate sau din Owen care era cunoscut în Germania mai bine decât Marţial, cu care se înrudea prin caracterul satiric al creaţiilor sale. Owen era mai apropiat însă de gândirea secolului respectiv, epigramele sale erau mai gustate, nefiind necesare cunoştinţe speciale despre antichitate pentru a înţelege direcţia atacului sau pentru a savura în întregime poanta. Cercetătorii germani au fost interesaţi, de altfel, de influenţele şi preluările din diverse literaturi:

• Eruch Urban publică în 1899 studiul „Owenus şi epigramiştii germani ai secolului XVII” în care subliniază ce au preluat poeţii germani din acea vreme direct de la Owen sau în ce l-au copiat,
• Max Rubensohn scrie, în 1897, studiul „Epigrame greceşti şi alte poezii de dimensiuni reduse în traducerile germane ale secolelor XVI şi XVII”,
• Richard Lewy publică, în 1903, „Marţial şi epigramistica secolului XVII” şi
• Ernst Beutler scrie, în 1909, „Despre epigrama greacă în secolul al XIII-lea”.

În urma cercetării acestor lucrări, Klemens Altman ajunge la concluzia că „nu putem privi epigrama germană ca o mărime independentă, ci o putem înţelege şi explica doar dacă o aşezăm în corelaţie deplină cu celelalte”. La început, Marţial şi neolatinii au avut o mare influenţă asupra dezvoltării epigramei germane, apoi, în secolul XVII, se adaugă în mai mare măsură influenţa grecească prin creaţia anacreonticilor traduşi în germană (Herder oferă, în publicaţia sa „Zerstreute Blatter”, patru volume de „Flori culese din antologia greacă”).

„Bineînţeles – conchide Altman, că după aceea epigrama germană a cunoscut o dezvoltare proprie, dar dacă este privită izolat, această dezvoltare independentă este pusă într-un sistem de coordonate fals, făcând abstracţie de faptul că şi în cazul acestei dezvoltări independente există influenţe ale epigramisticii negermane.”

Martin Opitz (1597-1639) e considerat primul epigramist german. A îndeplinit, printre altele, şi funcţia de secretar şi istoriograf al regelui Ladislau, fiul lui Sigismund III. În călătoriile sale s-a oprit şi în Transilvania, fapt dovedit de poemul scris în 1622, care poartă numele localităţii legate de exploatarea aurului, din Munţii Apuseni, Zlatna.

Multe dintre epigramele sale au un umor naiv, dar altele se citesc şi astăzi cu plăcere. Iată părerea lui despre femei:

Despre femeie

Cu oricare din femei,
Zile bune două ai:
Una când de soaţă-o iei
Şi-alta când o duci în Rai. (F.Ş.)

Epitaful închinat unui câine, care ţinteşte, de fapt, în stăpâni:

Autoepitaful unui căine

Pe stăpân mi-l mulţumeam
Când muşcam pe hoţi de mână,
Dar pe-amanţi eu nu-i muşcam,
Mulţumind şi pe stăpână. (F.Ş.)

Secolul al XVII-lea, marcat de războiul de 30 de ani (1618-1648), face eforturi pentru a da literaturii germane chip propriu şi valoare, dar concepţia şi gustul sunt încă dominate de modelele franceze, engleze, italiene şi chiar olandeze. Pentru epigramă, acest secol înseamnă o adevărată resurecţie, un nou început care, e drept, nu porneşte de la zero, ci poartă bagajul înaintaşilor, dar e nevoită să-şi regăsească marele drum pierdut. Când UMANISMUL a introdus-o în literatură, exista deja tradiţia formei analoge a Spruch-ului şi a Priame-ului, precum şi a Witz-ului. După ce scriseseră în latină şi în germană, luându-şi modelele din Antologia greacă, din Marţial şi Owen, dar şi din italiană şi franceză, dorinţa de a crea o literatură germană îi înaripează pe scriitori, ajungându-se uneori la inflaţie, la creşterea numărului de pagini scrise, lipsite de valoare.

Idealurile umaniste, apropierea dintre literatură şi ştiinţă, dintre poet şi învăţat, conduc la o cunoaştere mai temeinică a literaturii, a formelor şi aspectelor ei diverse. Se critică imitaţiile străine, satiricii devin mai acizi. Cititorii manifestă o vie preferinţă pentru epigramă, specie literară care revine din cenuşa veacurilor. În contextul în care creaţia scrisă e dominantă, în proporţie de 40% de scrierile religioase, de legende şi predici ale sfinţilor, poezia ocupând doar aproximativ 5%, epigrama încearcă să învingă tendinţa moralizatoare şi bisericească, cu tonul ei solemn, accentuând latura satirico-descriptivă sau didactică.

Secolul al XVII-lea este secolul în care creează Friederich von Logau (1604-1655), considerat şi astăzi cel mai mare epigramist german. El a dat acestei specii, adaptată literaturii germane, un ton grav şi elevat. Cu un an înainte de a muri, i-a apărut volumul care-i reuneşte epigramele sub titlul „Trei mii de epigrame (Sinngedichte) de Solomon von Golaw”.

În aceste trei mii de „Deutsche Sinngedichte”. Logau reuşeşte să redea tabloul colorat al vieţii agitate a ţării sale după lungul război prin care trecuse. Ţintele sale predilecte sunt medicii proşti, falşii credincioşi, bărbaţii încornoraţi, studenţii pântecoşi şi beţivi, zgârciţii, mincinoşii, datornicii, fecioarele păcălite,etc. De exemplu:

Fete şi fecioare

Este vreo asemănare
Între fete şi fecioare?
Este, că la o adică,
De le scapi din mână, pică. (F.Ş.)

Sau

Surpriza fetelor

Timpul trece-n ritm febril –
Mai ales la cea frumoasă:
Naşte astăzi un copil
Şi doar ieri era mireasă. (F.Ş.)

În critica socială şi în critica moravurilor, foloseşte jocul de cuvinte şi zeflemeaua care antrenează şi binedispune. Printre personaje întâlnim şi zei lacomi, drept simboluri, şi întreaga tagmă de nătângi şi prostănaci, sub a căror mască se ghicesc cu greu contemporanii: personajule crează imaginea unor marionete uzate, atârnând de sârme ruginite şi rătăcite într-un mediu străin lor. Iată altă epigramă a sa pe care o citează şi Lessing

Patima prădalnică a zeului războiului

Să-l prindă pe Marte în laţul iubirii,
Stă albă şi goală Venera cerească;
De-ar fi cu podoabe, în clipa nuntirii
El ar despuia-o în loc s-o iubească. (E.R.)

Iată o epigramă care nu se deosebeşte prin nimic de cele moderne:

Corupţia în lumea magistraţilor

Cine vrea dreptatea
Ca la el s-ajungă,
S-aibă bunătatea
Roţile „să-i ungă”. (F.Ş.)

De altfel, pe jurişti îi atacă în nenumărate epigrame, precum următoarea:

Nedumerire

Ştim că doar majoritatea
Este partea cu dreptatea,
Însă o minoritate
De jurişti ne fac dreptate. (F.Ş.)

Spre oamenii de afaceri îşi îndreaptă ironia dusă la sarcasm:

Oameni de afaceri

Muncesc, de bună seamă,
Arând, apoi adună;
Ogorul lor se cheamă
Necinste şi minciună. (F.Ş.)

Încă de la Logau se manifestă preferinţa literaturii germane pentru epigrama de reflecţie:

Timpul

Timpul ce aleargă
Face să se şteargă
Tot ce-i bun sau rău
Aruncând în hău. (F.Ş.)

Tonul aforistic se îmbină cu cel moralizator:

Autovictorie

Desigur e frumos
Şi este mult mai bine
Să ieşi victorios
Din lupta ta… cu tine. (F.Ş.)

Wernicke (1661-1725) consideră că secolul al XVII-lea este lipsit de gust. Îl atacă pe Logau pentru sobrietatea şi virulenţa conţinutului satiric şi încearcă o întoarcere a epigramei spre politeţea clasică formală, în studiul „Uberschrifte oder Epigrammata” (inscripţii sau epigrame), 1697. El îşi îndreaptă săgeata spre avari, linguşitori, falşi amici şi diverse păcate omeneşti în epigrame în care latura aforistică se împleteşte cu cea moralizatoare sau socială:

Un fals amic

Îţi spun – şi-oricine-mi dă dreptate –
Că te comporţi precum o ţaţă:
Tu eşti amabil faţă-n faţă
Şi sincer doar când eşti în spate. (F.Ş.)

Din păcate

Bogăţia şi norocul
Când îşi potrivesc culoarea
Nu-şi împart în lume locul
Cu virtutea şi onoarea. (F.Ş.)

Wernicke orientează, în bună măsură, evoluţia epigramei din secolul al XVIII-lea: e epoca „Aufklarung” cu tendinţă iluministe datorită influenţei franceze, reprezentată de Gottschediani, Kastner cu ale sale „2000 Sinngedichte” (1755-1781) mai mult lungi decât bune, Hagedorn şi Gotz, Gleim, Goeckingk, Heine, Langbein şi Tidge. Este perioada care inaugurează înflorirea epigramei germane, comparabilă cu aceea din Franţa. Epigrama îşi manifestă nevoia de public, ca, de altfel, toată literatura. Poeţii îşi citesc producţiile colegilor care le laudă sau le resping în mod public. E perioada în care lingăii de la curte preferau creaţiile care amuzau fără să-i critice, când tuturor experienţelor li se dădea un aer de înţelegere tolerantă, fără atacuri la adresa principelui care guverna. Epigrama devine un joc literar de societate şi e preţuită atât de autori cât şi de cititori.

O dată cu Lessing şi Herder, Goethe şi Schiller, epigrama capătă o amplă semnificaţie, o cizelere deosebită şi o mare profunzime de gândire, fără să i se răpească nimic din caracterul ei amuzant, dar şi social, din muşcătura şi batjocura ei generoasă.

Lessing (1729-1781) consideră că ornamentele sunt contrare scopului epigramei sau fabulei, el vrea ca ele să fie, pe cât posibil, scurte şi simple, pentru a pune în lumină adevărul pe care-l conţin. De la un cap la altul al operei sale, Lessing nu încetează să filozofeze; pentru caracterul său de frondă este numit „prinţul polemiştilor”.

El a făcut să triumfe adevărul prin asprimea criticii şi fermitatea logicii; îl caută cu perseverenţă şi găseşte mai multă plăcere în efortul de a-l căuta decât în a-l descoperi, precum vânătorul căruia îi place mai mult goana după iepure decât împuşcarea lui. El promovează spiritul german, printr-un stil care-i este caracteristic: elimină ornamentele

Până la obţinerea unei clarităţi şi precizii puţin cam seci, dar cu putere de pătrundere, păstreză imaginile care întăresc ideia şi o scot în relief. Iată o epigramă în care limbajul şi epitetele măresc efectul umoristic al paradoxului exprimat:

Unui specialist în discursuri funebre

Ai faţa văicăreaţă de coţcar,
Iar botul ţi se strâmbă-ngrozitor
Decât să-mi ţii discursul funerar,
Îţi jur pe zei, prefer să nu mai mor. (E.R.)

Acest catren respectă toate regulile de structură ale unei epigrame, aşa cum o concepea Lessing: primele două versuri conţin o banalitate: comunică mimica „profesională” a bocitorului modern, care încearcă, prin strâmbături, să emoţioneze asistenţa. Această prefăcătorie e un lucru obişnuit în această meserie, dar comunicarea poartă amprenta subiectivităţii epigramistului, care îl ridiculizează folosind epitetul „văicăreaţă” pe lângă faţă şi apoi cuvântul bot în loc de gură.Toate acestea incită interesul, provoacă un soi de aşteptare care cere o lămurire. Versurile trei şi patru produc o întoarcere neaşteptată de la general la reacţia individuală neaşteptată a autorului, producând o poantă bazată pe paradox: decât un discurs funebru ţinut de un asemenea personaj, preferă să rămână nemuritor.

Şi epigramele lui Lessing se apropie de XENII prin caracterul lor aforistic:

Constatare tristă

Constatăm acum în viaţă
Faptul simplu, dar profund:
Pleava stă la suprafaţă,
Perlele se duc la fund. (F.Ş.)

Nu lipseşte nici motivul animalului veninos care atacă omul, întâlnit şi la contemporanul său, Voltaire, cu efect opus celui obişnuit:

Unui veninos

Întins pe fân uscat a stat
Şi-un scorpion l-a înţepat,
Dar n-a urmat ce v-aţi gândit
Că scorpionul a murit. (F.Ş.)

Herder (1744-1803) a avut o mare influenţă asupra tinerilor scriitori germani. Alături de Klopstock a fost marele lor animator. În epocă, se spunea că tot ce este în proză se „herderizează” şi tot ce e în versuri se „klopstock-izează”. În epigrame, Herder e preocupat de soarta oamenilor – diferită de cea a împăraţilor -, de răutăţile oamenilor, de veşnicul obicei al elevilor de a-şi critica „profii”, de epigoni, de virtute, etc. Titlurile sunt semnificative:

Învăţătorii şi elevii

Elevii, dacă-i învăţaţi
Să mânuiască flinta,
La teste, o să constataţi
Că voi le sunteţi ţinta. (F.Ş.)

Răutăţile oamenilor

Orbul, neputând să vadă,
E de lume ajutat,
Însă cel ce-i învăţat
Este ajutat să… cadă. (F.Ş.)

Tenta aforistico-moralizatoare este prezentă şi la el într-un mare număr de epigrame. De exemplu:

Despre virtute

Nu este chiar deloc frumos
Să strici virtutea pentru-un joc
Că este mai periculos
Decât a n-o avea deloc. (F.Ş.)

La Goethe (1749 -1832), în ”Elegii romane” (1790), epigramele se amestecă cu elegiile. În 1789 publicase distihuri pe care le numea „poezii ce se apropie de forma antică”. Sunt imitaţii după clasicii antichităţii – fie după ANTOLOGIE, fie după Marţial, dar actualizate în conţinut. Goethe descrie un tablou, cizelează o statue sau o cugetare în epigrame care pot fi socotite adevărate sinteze lirice, în care se recunoaşte dialectica interioară a speciei, ca în următoarea epigramă „veneţiană”:

Soarta bărbaţilor

Bărbaţii-n zile de război
Se bat de moarte între ei;
În timp de pace sunt eroi
Răpuşi cu gura de femei. (F.Ş.)

Epigramele „veneţiene” pe care le-a compus în primele luni ale anului 1790, la Veneţia (unde s-a dus s-o întâlnească pe ducesa Amelia) amintesc, de asemenea, de Marţial şi de ANTOLOGIE. Dar ele nu mai respiră entuziasmul şi bucuria din adevăratele „elegii romane”. El nu vede în Veneţia decât un oraş cu noroi, o mlaştină, dar când se gândeşte la societatea de la Weimar care blamează legătura lui cu Christiane, el umple de sarcasm lumea ipocrită care nu oferă materie nici pentru cel mai mic poem. Declară că făţarnicilor pe care-i ştie el îi preferă pe măscăricii de bâlciuri veneţieni, atât de simpli şi agili, pe frumoasele curtezane cu pasul atât de uşor. Proasta sa dispoziţie nu iartă nici revoluţia născândă şi îşi îndreaptă săgeţile spre tot şi toate, spre partizanii şi adversarii Reformei, spre apostolii libertăţii care conduc după bunul lor plac, spre cei „nebuni” care, în Franţa, perorează pe străzi şi în pieţe.

Goethe şi Schiller colaborează şi publică împreună, în 1797, sub titlul de XENII, peste şase sute de epigrame în maniera lui Marţial. Ei le numeau „vulpi cărora li s-a dat foc la coadă şi au fost aruncate printre Filistini” Îi treceau în revistă pe scriitorii timpului şi-i ciuruiau cu săgeţi. E adevărat că multe dintre aceste XENII sunt lipsite de sare, dar lovesc la ţintă şi au o tentă moralizatoare. Iată care este:

Soarta plagiatorului

Chiar când opera furată
E matură şi formată,
Cel ce e plagiator
E tot simplu muritor. (F.Ş.)

Despre Xenii, Goethe spunea că acelea ale lui Schiller sunt „tăioase şi la obiect”, în timp ce ale sale n-ar fi decât „nevinovate şi inofensive”, apoi adaugă: „Efectele binefăcătoare pe care le-au avut Xeniile la vremea lor asupra literaturii germane sunt incalculabile”.

Dacă în Xenii conţinutul critic continuă să pună în valoare nuanţele satirice ale spiritului german, în alte epigrame înnoirea este completă. Schiller (1759 – 1805) rămâne singurul maestru în Sittenspruche:

Sfat unui entuziast

Vrei să urci pe culmi înalte
Şi-n eter să te lansezi,
Dar gândeşte-te, încalte,
Cum şi unde-aterizezi. (F.Ş.)

Scriitorii germani au tratat epigrama cu multă seriozitate. Ei au fost preocupaţi să o definească şi să descifreze mecanismul epigramatic, atât în cazul epigramelor, cât şi în studii ample, pe care nu le întâlnim în alte literaturi. În antologia DEUTSCHE EPIGRAMME AUSFUNF JAHRHUNDERTEN /1965/, există un capitol intitulat „Epigrama despre ea însăşi” care vorbeşte de la sine: epigrama se defineşte pe ea însăşi. Kastner (1719-1800), de exemplu, insistă asupra unui element esenţial pentru spiritul german: profunzimea ideii din care izvorăşte poanta:

Epigrama

Are sigur profunzime –
Numai ea-i conferă cheia:
Cel ce vede numai rime
Nu i-a înţeles ideea. (F.Ş.)

Platen (1796 -1835) subliniază importanţa adevărului cuprins în epigramă, care dă valoare rimelor:

Epigrama

Un catren de pus în ramă,
Cu-adevărul ce îl are,
Dacă este epigramă,
Rimelor le dă valoare. (F.Ş.)

Cristian Wernicke (1661 – 1725) se referă la ţeapa epigramei care, deşi e ascuţită, „te înţeapă delicat”:

Epigramele

Trandafiri afurisiţi,
Au mirosul aromat,
Dar cu ghimpii ascuţiţi
Te înţeapă delicat. (F.Ş.)

În POSTFAŢA volumului de epigrame germane la care ne-am referit, semnată de antologator, Klemens Altmann consideră că definiţiile epigramatice ale epigramei conţin multe elemente interesante, „dar, în acelaşi timp, se şi contrazic în egală măsură. Acest lucru se datorează pe deoparte, faptului că epigrama există încă din secolul VIII î.H. şi, pe de altă parte, faptului că ea a parcurs de-a lungul secolelor atâtea transformări şi s-a manifestat în diferite forme, cu cele mai diverse scopuri, astfel încât nu pot fi aduse la acelaşi numitor.”

Mult mai interesante decât „epigrama despre ea însăşi” sunt studiile scrise despre această specie literară, studii care constitue contribuţia literaturii germane la literatura de specialitate universală.

Lucrările apărute încă din secolul al XVII-lea, precum şi în cele următoare, prezintă interes şi pentru cercetătorul de azi al epigramei. În 1624, neobositul Opitz publică o „Carte despre poezia germană” în care întâlnim şi o anumită reprezentare a ceea ce numea epigramă, satiră, legendă etc. „Epigrama o aşez în rândul satirei – scrie el – deoarece satira este o epigramă lungă, iar epigrama este o satiră scurtă, căci scurtimea este proprietatea ei şi subtilitatea este sufletul şi forma ei; ceea ce e specific apare la sfârşit, acea dezlegare care e întotdeauna altceva şi altfel decât ne aşteptam noi – în aceasta constă, de fapt, subtilitatea.”

Lessing şi Herder au adus o contribuţie substanţială la definirea acestei specii literare. Prin studiile lor închinate epigramei demonstrează seriozitatea cu care s-au străduit să pătrundă în structura ei.

Lessing este cel care a subliniat importanţa lui Logau şi a lui Wernicke. Scrie şi un studiu despre epigramă – „Notaţii risipite” (1771) în care dă o definiţie exclusiv formală a epigramei, insistând pe subtilitatea „ascuţită” a poantei şi pe perfecţiunea compoziţiei. Spre deosebire de Herder, el e mai apropiat de modelul latin (de Marţial) şi de cel al lui Scarron, de aceea contribuţia lui la descifrarea mecanismului epigramatic e importantă şi pentru români. Efectul epigramei rezultă, după el, din aşteptare şi înfăptuire – două elemente ce intră în contradicţie. Lessing consideră această contradicţie drept trăsătură care diferenţiază epigrama de alte specii literare asemănătoare: dacă ea nu există, avem de-a face cu o fabulă stil La Fontaine, un apolog sau orice altceva, numai cu epigramă nu. Apoi face precizarea: „Deosebirea esenţială între epigramă şi fabulă se rezumă la acest fapt: că părţile ce se succed în epigramă sunt aparent în contradicţie, dar se unesc / prin poantă /, de aceea ele apar numai abstract ca părţi”.

În teoria sa despre epigramă, Herder se află mai aproape de sursa grecească. El cere epigramei rotunjime, claritate, concizie şi lovitură rapidă, pe calea cea mai scurtă sau cu cea mai mare viteză, a poantei.

Fără pretenţia de a epuiza problema, el distinge şapte feluri de epigrame, la baza clasificării amestecând, de fapt, mai multe criterii: epigrama inscripţie, epigrama moral-didactică, epigrama ilustrativă, epigrama pasională, epigrama artistică, epigrama păcălitoare sau rapidă, epigrama improvizată. Consideră că trebuie să se ţină cont de funcţia epigramei, aşa cum Hegel, în ESTETICA sa, având drept model epigrama din greaca târzie, consideră că această specie are menirea „să reţină şi să noteze ideile spirituale, glumeţe, curajoase, incitante, emoţionante, atrăgătoare, despre capricii, opere de artă, indivizi.”

În legătură cu conţinutul epigramei, Herder aduce o teorie nouă, conformă cu aceea despre izvorul liric al oricărei poezii. Subliniază jocul intelectual rezultat din antiteza poantei finale cu restul conţinutului şi cere ca epigrama să fie de inspiraţie intimă, să exprime o stare sufletească. Epigrama tinde astfel să devină o poezie lirică şi, dacă Herder însuşi, în epigramele sale, nu reuşeşte să ilustreze această concepţie, dacă chiar şi Burger, Voss sau Stolberg rămân la formele ştiute, teoria sa devine aproape realitate la Goethe şi Schiller.

La studiile critice ale celor doi mari scriitori ai literaturii germane şi universale – Lesing şi Herder – se adaugă paginile din ESTETICA lui Hegel (1770 – 1831), care acordă un spaţiu apreciabil acestei specii literare. El consideră că epigrama aparţine acelor creaţii cu ton fundamental liric, care încep ilustrarea odată cu semnificaţia. Raportul conţinut – formă e denumit de el raportul dintre semnificaţie şi semnificant (întrupare). În epigramă, ca şi în ghicitoare, alegorie, pildă sau parabolă, semnificaţia, ideea este cea care determină începutul realizării obiective, formale: gândul se află într-un raport mecanic de traducere cu material formativ. „Realismul presupune un raport dialectic între conţinut şi formă spune el -, între semnificaţie şi întruparea ei. Pentru decriptare există poanta, pentru râs – gluma, pentru context – un sistem de referinţă aparent întâmplător”. Manfred Bieler în postfaţa volumului DEUTSCHE EPIGRAMME (1964) la care ne-am referit, consideră că tocmai această parte „aparent întâmplătoare”, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, când se afirmă materialismul dialectic, concepţie care a modificat complet conştiimţa despre om şi istoria sa, realitatea se impune tot mai mult în poezie, scrierile scurte mecano – poetice limitându-se la însemnări marginale, precum gluma, poezia de album, semnătura pe tablou etc.

Într-adevăr, în secolulal XIX-lea interesul pentru epigramă scade în intensitate. E perioada în care se încrucişează diverse tendinţe. Epigrama sentenţioasă cu tendinţe morale e cultivată de scriitori ca Uhland, Eichendorff, Geibel, Heyse, Leuthold, Castelli etc. Acesta din urmă coboară tonul aforistic la obişnuitul cotidian:

Pământul nu este rotund

Nu cred că pământul are
Marginile lui rotunde
Că în lumea asta mare
Dai de colţuri orişiunde. (F.Ş.)

Castelli (1781-1862) e considerat un improvizator. Florea Ştefănescu – selectorul şi traducătorul epigramelor germane – reuşeşte să transmită uşurinţa improvizaţiei. Iată un catren care cuprinde un mesaj de unanimitate:

Goana după glorie

Dus-a în război o ţară
Cu întregul ei popor,
Mii şi mii de inşi să moară –
El se vrea nemuritor. (F.Ş.)

Epigrama satirico-politică e practicată de poeţii tinerei Germanii. Xenion-ul literar e reluat de poeţi de factură neoclasică, precu, Kleist şi, mai târziu, Grillparzer (1791 – 1872) e romantic şi clasic în egală măsură. În piesele sale de teatru, proclamă triumful tradiţiei, al înţelepciunii şi-i îndeamnă pe contemporani să-şi păstreze pacea inimii.

În epigrame, critica este îmbinată cu tonul aforistic:

Inventatorul

Când te stăpâneşte-un dor
Să devii inventator,
Nu-ţi va fi de vreun folos
Să întorci ce-i vechi pe dos. (F.Ş.)

Politicienii

E clar că urmăresc
Să facă apa clară,
Dar dânşii pescuiesc
Întâi în cea murdară. (F.Ş.)

Se compun încă epigrame împotriva adversarilor, Ruckert se inspiră din poezia sentenţioasă orientală, renaşte forma lirică goethiană, dar numai la câţiva poeţi precum Platen, Morike, care o adaptează la lumea măruntă din timpul lor, Hebbel, Nietzscke.

La sfârşitul secolului al XIX-LEA şi în prima jumătate a secolului XX-lea se remarcă Ludwig Fulda (1862 – 1939), prin supleţea versurilor şi eleganţa epigramelor sale. La el sunt în mare cinste Sfaturile morale:

Cum o fi mai bine

Liber şi burlac
Sau cămin să-mi fac?
Să te-nsori e bine,
Dar să ştii cu cine! (F.Ş.)

În legătură cu decăderea epigramei şi a dispariţiei ei, Manfred Bieler notează: Fiecare formă literară se supune unei legi de dezvoltare care determină apariţia, formarea, transformarea şi înnoirea ei, e un proces încare există un început, puncte culminante şi perioade de declin”. Cum de-a lungul secolelor epigrama a supravieţuit, revenindu-şi de fiecare dată după perioadele de decădere, concluzia la care ajunge Bielar este că viitorul epigramei germane depinde de poeţi, pentru că e greu ca dintr-un regres de decenii să se conchidă sfârşitul deplin al speciei. ”Lăsând la o parte poanta – spune el – indiferent care va fi ea, viitorii epigramişti ar trebui să-şi încânte, în tot cazul, inima cu următoarea epigramă a lui Lessing:

Deşi nu-ţi place-o epigramă-acidă
Oricât de bună ar fi, ai uitat:
Ea nu sloboade-o lance să ucidă
Ci o săgeată dintr-un arc mascat. (E.R.)

Prof. univ. doctor în Filologie Elis Râpeanu

3 voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Epigrame, Umor
1 comentariu »