ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti prezintă vineri, 20 ianuarie 2012, de la ora 19:00, la Muzeul Naţional „George Enescu”, spectacolul „Kiki van Beethoven” de Eric Emmanuel Schmitt, în regia lui Alice Barb. Textul este o monodramă, scrisă recent. Premiera mondială a avut loc în decembrie 2010 la Paris, unde s-a bucurat de un succes fulminant.
Continuare »
1 voturi
Încarc...Nicolae Mătcaş, lingvist, publicist, poet, luptător înflăcărat pentru limbă şi alfabet, patriot adevărat, a împlinit pe 27 aprilie frumoasa vârstă de 70 de ani. Cu această ocazie, din toată inima, îi dorim septuagenarului multă sănătate, noroc, fericire, soare în suflet şi realizarea celor planificate. La mulţi ani! La mai mult şi la mai mare, multstimate maestre!
Pe la mijlocul lunii ianuarie, lângă Universitatea de Stat, m-am întâlnit întâmplător cu prof. Timotei Melnic, care mi-a spus că Nicolae Mătcaş în prier rotunjeşte o dată frumoasă şi colegii se pregătesc să-l felicite cu această ocazie.
– Şi dumneata ai lucrat împreună cu Mătcaş. Te alături de noi?
– Desigur, i-am răspuns, este un om deosebit şi neapărat o să vin cu o felicitare.
Şi iată ocazia. Pe 1 martie, dimineaţa, m-a telefonat prof. univ. dr. Dionis C. Lica, pe acele vremuri prorector al institutului „Ion Creangă”, şi m-a rugat să scriu câteva rânduri despre prof. Nicolae Mătcaş, pe care vrea să le includă într-o carte dedicată jubiliarului.
Continuare »
3 voturiÎncarc...Începând din 23 octombrie 2009, thrillerul SF „Surogate” („Surrogates”) va rula pe marile ecrane din România. Filmul, regizat de Jonathan Mostow, este inspirat după un roman grafic Top Shelf Comix, foarte popular şi inventiv, al lui Robert Venditti şi Brett Weldele. Din distribuţie fac parte Bruce Willis, Radha Mitchell, Rosamund Pike, Boris Kodjoe, James Francis Ginty, Michael Cudlitz, James Cromwell şi Ving Rhames.
„Surogate” aduce în faţa spectatorului o lume născută din comoditatea oamenilor şi din teama noastră, a tuturor, de a ne înfăţişa celorlalţi slăbiciunile şi urâciunea, mizeria şi nefericirea. Viaţa ar fi oare ea mai simplă dacă am putea să arătăm lumii, în loc de obrazul ridat şi obosit, în loc de expresia îndurerată şi deznădăjduită, o iluzie a eternei tinereţi, a perfecţiunii fizice, a frumuseţii fără cusur? Care ar fi oare lucrul acela ce ne-ar lipsi cel mai mult atunci când, graţie tehnologiei, trupurile noastre ar arăta perfect? Răspunsul e simplu: atingerea caldă a omului imperfect de lângă noi.
Continuare »
fără voturiÎncarc...
Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), pe numele său adevărat Jean-Baptiste Poquelin, este subiectul unui articol din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, semnat de Irina Eliade:
Apropiindu-ne de acel loc privilegiat – scena – unde chipul actorului cu greu poate fi deosebit de masca personajului, zâmbetul de grimasă, pasul cu grijă făcut de saltul imprudent şi cuvântul îndelung cântărit de replica spontană, vom avea, credem, mai multe şanse de a-l întâlni pe Molière decât încercând să reclădim puntea, astăzi prăbuşită, ce va fi legat cândva omul supus contingenţelor de cel care a izbutit să le depăşească, alcătuindu-şi opera. Oricare vor fi fost motivele care l-au îmboldit pe tânărul burghez să se „declaseze” intrând în tagma actorilor, cert este că opţiunea lui Molière pentru teatru s-a dovedit a fi nu fapta nesăbuită a unui tânăr îndrăgostit de o actriţă sau a unui fiu doritor să scape de tutela unui burghez cu vederi înguste, ci un gest dictat de motive mult mai profunde.
Continuare »
fără voturiÎncarc...
Eugen Ionescu este, îndeobşte, recunoscut drept părintele teatrului absurd, pe care l-a scris însă în limba franceză – dintr-o repudiere vehementă şi definitivă a românismului (aşa s-a spus, dar am mai putea discuta asta…). Cele mai reuşite scrieri în limba română sunt eseurile reunite în volumul intitulat „Nu”, pentru care un juriu i-a acordat un premiu pentru „scriitori tineri needitaţi”. Lucrarea va stârni un uriaş scandal în epocă şi va fi respinsă la publicare, apărând totuşi în 1934 la Vremea. Ediţia va avea pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” Cei doi erau Tudor Vianu (care şi-a şi dat demisia în semn de protest pentru această premiere) şi Şerban Cioculescu. Ceilalţi erau: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Romulus Dianu – pe toţi, scriitorul îi “atinsese” în manuscrisul pe care li-l trimisese spre citire şi premiere.
După o metodă care îi va deveni proprie, cartea produce uimire, derută şi comic irezistibil. Autorul atacă figurile uriaşe ale literaturii române din acea vreme (am selectat aici fragmente despre Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu), susţinând injurios că ei nu ar fi creat o operă valabilă, deconspirând, în final, miza polemică şi ludică, totul într-un discurs imbatabil din punct de vedere logic şi extrem de valoros la nivelul argumentării.
Continuare »
1 voturiÎncarc...
Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Eliade:
„În 1778, când Voltaire se întoarce la Paris pentru a asista la premiera ultimei sale tragedii, Irène, întreaga populaţie pariziană aclamă pe ‘patriarhul’ din Ferney, văzând în el nu numai un autor genial, ci şi un apărător al celor nedreptăţiţi. În ochii celor care trăiesc astăzi, Voltaire este unul dintre marii cutezători care au luptat neîncetat împotriva superstiţiei, prejudecăţilor, intoleranţei şi a tuturor teoriilor menite să acrediteze – aşa cum spune el – ‘istorii romanţate ale omenirii’, unul dintre marii jurnalişti care au izbutit să creeze un curent de opinie fără precedent în istorie şi autorul unor admirabile povestiri cu substrat polemic, moralizator sau filosofic, cea mai cunoscută fiind Candide ou l’Optimisme (Candide sau Optimismul). După cum se ştie, pentru a infirma teoria lui Leibniz, Voltaire imaginează o serie de aventuri în urma cărora un tinerel, dornic să creadă că legile scrise sau nescrise sunt dictate de o armonie prestabilită, este silit să constate că pe pământ domneşte hazardul, transformându-se, în consecinţă, dintr-un naiv optimist, într-un foarte avizat sceptic. Dialogul dintre Candide, purtătorul de cuvânt al autorului, şi Pangloss, exponentul teoriei filosofului german, se desfăşoară nu în prezenţa, ci în absenţa personajelor, replicile fiind proiectate în timp şi în spaţiu de către narator. Antrenat într-un dans macabru – cu atât mai macabru cu cât este executat în ritmul săltăreţ marcat pe partitura semnată de Voltaire, cu indicaţia prestissimo – Candide are uneori răgazul să exclame că lumea în care trăieşte, departe de a fi cea mai bună dintre lumile posibile, este un infern în care viaţa oamenilor depinde de seniori perfizi şi cruzi, de preoţi fanatici, de curteni slugarnici, de negustori hrăpăreţi, natura nefiind nici ea mai blajină, întrucât uneori distruge tot ce-i stă în cale, aşa cum s-a întâmplat în Lisabona în timpul cutremurului din 1756. Silit să joace pe alte meleaguri într-o horă similară, Pangloss cugetă şi el asupra cauzelor şi efectelor în timp ce vâsleşte la o galeră sau după o şedinţă de vivisecţie la care este supus şi constată că totul se petrece pe lume conform unui admirabil sistem menit să asigure atât fericirea oamenilor în general, cât şi fericirea fiecărui individ în parte.
Continuare »
3 voturiÎncarc...Contact | Publicitate | Termeni de utilizare | Cookies
