Eugen Ionescu este, îndeobşte, recunoscut drept părintele teatrului absurd, pe care l-a scris însă în limba franceză – dintr-o repudiere vehementă şi definitivă a românismului (aşa s-a spus, dar am mai putea discuta asta…). Cele mai reuşite scrieri în limba română sunt eseurile reunite în volumul intitulat „Nu”, pentru care un juriu i-a acordat un premiu pentru „scriitori tineri needitaţi”. Lucrarea va stârni un uriaş scandal în epocă şi va fi respinsă la publicare, apărând totuşi în 1934 la Vremea. Ediţia va avea pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” Cei doi erau Tudor Vianu (care şi-a şi dat demisia în semn de protest pentru această premiere) şi Şerban Cioculescu. Ceilalţi erau: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Romulus Dianu – pe toţi, scriitorul îi “atinsese” în manuscrisul pe care li-l trimisese spre citire şi premiere.
După o metodă care îi va deveni proprie, cartea produce uimire, derută şi comic irezistibil. Autorul atacă figurile uriaşe ale literaturii române din acea vreme (am selectat aici fragmente despre Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu), susţinând injurios că ei nu ar fi creat o operă valabilă, deconspirând, în final, miza polemică şi ludică, totul într-un discurs imbatabil din punct de vedere logic şi extrem de valoros la nivelul argumentării.
La umanitas Multimedia a apărut recent un audiobook de excepţie: „Zero. Biografia unei idei periculoase” de Charles Seife, traducere de Emilia Vasile, în lectura lui Cristian Tudor Popescu.
Clară, instructivă şi povestită cu umor, „Zero. Biografia unei idei periculoase” este istoria celui mai neobişnuit număr din univers şi a unuia dintre marile paradoxuri ale gândirii noastre. Charles Seife face o călătorie pe urmele lui Zero prin matematică şi fizică, de la Pitagora la Einstein, de la descoperirea acestuia în Orient şi lupta dusă pentru a fi acceptat în Europa până la implicarea lui în înţelegerea misterioaselor găuri negre şi chiar a naşterii universului. Babilonienii l-au inventat, grecii l-au interzis, hinduşii l-au preamărit, iar Biserica s-a folosit de el pentru a scăpa de eretici. Secole de-a rândul, zero a avut o putere cu iz demonic, dar, odată supus, a devenit cel mai important instrument al matematicii. Astăzi, zero este cauza uneia dintre cele mai mari controverse ştiinţifice ale tuturor timpurilor, născută din dorinţa de a fi formulată o teorie unificatoare, care să explice orice fenomen din univers.
Acest audiobook este alcătuit din 4 CD-uri: două cu „Matematica de la zero” (2:01:54) şi două cu „Fizica lui zero” (1:34:57). Iată un scurt fragment:
Înainte de a începe, o să recunosc cinstit faptul că m-a intrigat mereu titlul acestei cărţi de Octavian Paler. Are nevoie de apărare Galilei? În faţa cui? Răspunsul e simplu. Da, toţi eroii au nevoie de apărare. În faţa noastră, a muritorilor de rând. Pentru că, date fiind calităţile lor extraordinare, ar fi trebuit să facă mai multe decât noi. Şi au făcut, în mod cert. Însă nu de-ajuns. Pentru că ceea ce pretindem, de fapt, de la ei, e să se aşeze deasupra greşelii, lucru pe care nimeni dintre noi, ceilalţi, nu-l poate face.
Textul este construit ca un dialog ale cărui premise sunt aşezate încă de la început. Ce s-a întâmplat cu adevărat? Era dreptul lui să facă ce doreşte cu propriile credinţe? Cum îl judecă oamenii? Are cineva dreptul s-o facă? A schimbat abjurarea lui Galilei zborul Terrei printre aştri?… Era doar o formalitate, până la urmă, dincolo de care nu se schimbă datul ştiinţific. Atunci… de ce-i cerem să n-o fi făcut?
Fragmente din lucrarea „Istoria literaturii italiene” de Francesco de Sanctis, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965:
„Dacă deschizi acum Decameronul şi citeşti doar prima nuvelă, ai impresia că ai căzut din nori şi te întrebi împreună cu Petrarca: ‚Cum am venit eu oare aici, sau când?’ Nu este o evoluţie, ci o catastrofă sau o revoluţie care, de la o zi la alta, îţi înfăţişează lumea schimbată. Aici, Evul Mediu nu este numai negat, dar luat în râs.”
Fragmente din lucrarea lui Oswald Spengler, „Omul şi filozofia vieţii”, traducere de Gheorghe Pascu, Editura AION Oradea – 1996:
„În paginile ce urmează prezint un număr mic de idei, preluate dintr-o operă mai mare la care lucrez de ani de zile. Intenţia mea a fost de a proba modul de abordare aplicat în Declinul Occidentului exclusiv asupra grupului culturilor evoluate acum, asupra premiselor istorice ale acestora şi ale istoriei omului începând cu originile sale. Cu ocazia acelei opere, am observat că majoritatea cititorilor sunt incapabili să păstreze o privire de ansamblu asupra întregii bogăţii de gânduri, pierzându-se de aceea în domenii separate mai familiare lor, văzând restul strâmb sau deloc şi dobândind în consecinţă o imagine falsă atât despre ceea ce spuneam, cât şi în privinţa celor despre care se vorbea. Convingerea mea a fost şi este că soarta omului va fi înţeleasă numai dacă toate domeniile activităţilor sale sunt privite simultan şi comparativ, fără a se face greşeala de a elucida pagini separate ale existenţei sale pornind doar de la politică, religie sau artă, cu credinţa că astfel totul a fost descoperit. Cu toate acestea, îndrăznesc să fac aici încercarea de a pune câteva întrebări care sunt strâns legate între ele, fiind de-aceea indicate să ofere o impresie preliminară asupra marelui mister al soartei omeneşti.”
Eugen Ionescu este, îndeobşte, recunoscut drept părintele teatrului absurd, pe care l-a scris însă în limba franceză – dintr-o repudiere vehementă şi definitivă a românismului (aşa s-a spus, dar am mai putea discuta asta…). Cele mai reuşite scrieri în limba română sunt eseurile reunite în volumul intitulat „Nu”, pentru care un juriu i-a acordat un premiu pentru „scriitori tineri needitaţi”. Lucrarea va stârni un uriaş scandal în epocă şi va fi respinsă la publicare, apărând totuşi în 1934 la Vremea. Ediţia va avea pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” Cei doi erau Tudor Vianu (care şi-a şi dat demisia în semn de protest pentru această premiere) şi Şerban Cioculescu. Ceilalţi erau: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Romulus Dianu – pe toţi, scriitorul îi “atinsese” în manuscrisul pe care li-l trimisese spre citire şi premiere.
Încarc...
