Înainte de a începe, o să recunosc cinstit faptul că m-a intrigat mereu titlul acestei cărţi de Octavian Paler. Are nevoie de apărare Galilei? În faţa cui? Răspunsul e simplu. Da, toţi eroii au nevoie de apărare. În faţa noastră, a muritorilor de rând. Pentru că, date fiind calităţile lor extraordinare, ar fi trebuit să facă mai multe decât noi. Şi au făcut, în mod cert. Însă nu de-ajuns. Pentru că ceea ce pretindem, de fapt, de la ei, e să se aşeze deasupra greşelii, lucru pe care nimeni dintre noi, ceilalţi, nu-l poate face.

Textul este construit ca un dialog ale cărui premise sunt aşezate încă de la început. Ce s-a întâmplat cu adevărat? Era dreptul lui să facă ce doreşte cu propriile credinţe? Cum îl judecă oamenii? Are cineva dreptul s-o facă? A schimbat abjurarea lui Galilei zborul Terrei printre aştri?… Era doar o formalitate, până la urmă, dincolo de care nu se schimbă datul ştiinţific. Atunci… de ce-i cerem să n-o fi făcut?

― Nu ştiu ce s-a întâmplat, Galilei, atunci în faţa tribunalului Inchiziţiei. Poate că ai fost silit să abjuri. Şi, la urma urmei, este treaba ta.
― Ce povesteşte lumea?
― Lucruri pe care le cunoşti. Unii spun că ai fost înţelept evitând rugul. Alţii pretind că ţii mai mult la trupul tău decât la ideile tale.
― Nimeni nu ştie ce preţ mi-au cerut acele momente.
― Nu se putea oare altfel? Să nu abjuri…
― Ţi-am mai spus, inima mea n-a renegat nimic
― Ba da, ceea ce ai crezut.
― Pământul se învârte mai departe chiar dacă nu vrea Inchiziţia…
― E adevărat, dar acesta nu e meritul tău.

Imaginea Inchiziţiei văzute prin ochii judecatului îmi aduce aminte de spaime vechi de când eram copil, ale căror urme au rezistat peste timp în sufletul meu şi ies uneori la suprafaţă. Comparaţia e puerilă, dar născută din spaime adevărate; e adevărat că n-am a mă teme de Inchiziţie, dar cred că am făcut, demult, cunoştinţă cu nevoia de a spune orice ca să scap.

S-a întâmplat aşa. Ei stăteau în jilţuri înalte, îmbrăcaţi în purpură şi, în sală, după ce au încetat să vorbească, nu se mai auzea nimic, se lăsase o tăcere apăsătoare. Nu-mi închipuisem niciodată că e atât de greu să suporţi o tăcere care te constrânge să stai într-un loc de unde ai vrea să fugi. Simţeam că mă înăbuş şi că mi se face greaţă. Ce-i interesează pe ei cum arată pământul şi soarele? mi-am zis. Ce legătură au ei cu pământul şi soarele? Să le spun ceva, orice, numai să plec cât mai repede… să nu-i mai văd. Mă fixau cu ochi goi, reci, fără milă.

Galilei nu şi-a dorit niciodată martiriul şi nici nu crede că lumea are nevoie de astfel de jertfe. Mai bine le-ar sluji oamenilor exemplele despre cum se poate trăi, chiar dacă asta înseamnă să-ţi ratezi puţin moartea. Coşmarurile îi bântuie însă nopţile, de atunci încolo. Dar…

…în fiecare dimineaţă, sunt recunoscător că exist. Chiar bătrân, cum sunt, cu ochii slăbiţi, îmi place să văd cum se luminează cerul dimineaţa şi cum străluceşte roua pe chiparoşi când răsare soarele. E ceva sfâşietor de frumos în felul cum încep dimineţile pe aceste coline şi nu mă satur să mă bucur de tot ce, altfel, aş fi pierdut. Orice exaltă viaţa mă îndepărtează de rug.

Mi-a plăcut fermitatea unor răspunsuri date de omul de ştiinţă. E acuzat, de pildă, de mândrie pentru faptul că nu-şi condamnă fapta:

― Mândru, nu. Dar nici ruşinat. Din ruguri nu se poate naşte nimic bun. Salvându-mi viaţa, mi-am salvat posibilitatea de a lucra mai departe, de a scrie nişte cărţi noi. Era mai bine să mă las ars? Împreună cu viaţa, mi-am apărat şansa de a-mi duce opera până la capăt. Eu cred că n-am greşit.
― Nu te roade niciodată o îndoială?
― În privinţa asta, nu.

Celălalt punct de vedere este în egală măsură de puternic afirmat şi argumentat. Care este pericolul real, cel care ne ameninţă pe toţi atunci când depunem armele? De ce trebuie să alegem „rugul” în faţa oricărei „Inchiziţii”?

― Galilei, orice inchiziţie urmăreşte să creeze două realităţi. Una la vedere. Alta ascunsă. Controlând realitatea aflată la vedere, Inchiziţia o controlează şi pe cea ascunsă. În felul acesta, oamenii se obişnuiesc că nu contează ce crezi. Contează ce spui. Şi fiecare spune ceea ce i se cere să spună, ceea ce simte că trebuie să spună, dacă ţine să-şi apere pielea. La început o face din silă, apoi din obişnuinţă. Şi, după aceea, mulţi o fac din interes. Rezultatul? Îl cunoşti. L-ai văzut. Încet, încet, fiecare înţelege că toţi cei din jur mint, se prefac, au grijă să nu rişte. Şi se întreabă: de ce eu aş proceda altfel? Ideea însăşi de a fi sincer într-o lume în care doar ipocrizia e răsplătită ajunge să pară o nebunie, o prostie.

Mai mult decât atât, orice aparat opresiv funcţionează nu prin eliminarea ideilor, cât prin eliminarea vocilor care să le susţină. Exemplul personal al celor pe care oamenii îi admiră nu e un lucru de nimica.

Acceptă, totuşi, că atotputernicia Inchiziţiei nu se bazează doar pe frică. Se bazează şi pe zelul celor înfricoşaţi de a se arăta nepericuloşi. Înfricoşaţi, ne grăbim să-i asigurăm pe inchizitori că gândim cum ne cer ei, nu e nici un motiv să fim bănuiţi, chemaţi la interogatorii. Încât argumentul tău că abjurarea a fost o formalitate reprezintă, iartă-mă, o scuză şubredă. Inchiziţia nu ţinea să-ţi schimbe ideile. Îi era de ajuns să dovedească tuturor că nici tu nu îndrăzneşti să spui ce crezi. În clipa aceea mulţi oameni şi-au spus, probabil, că nu mai puteau spera nimic. „Dacă Galilei n-a cutezat, având probe clare că pământul se învârteşte, cum o s-o facem noi?” Aşa că abjurarea ta a pus multor guri o pavăză.

Contează însă atât de mult vorbele? Cum pot conta atât de mult, când esenţa adevărului rămâne? Heliocentrismul are în centru afirmaţia lui Galilei? sau credinţa nestrămutată, cea pe care nicio Inchiziţie nu i-ar fi putut-o smulge din suflet, cea în numele căreia ar fi putut să moară, dar a ales să trăiască?

Niciodată ei nu vor accepta că în centrul universului se află inima unui om. Domnilor, ar fi trebuit să le spun, întrucât singura problemă filosofică reală este viaţa, accept să abjur părerile mele despre sistemul solar. Dar numai din acest motiv. Vă rog să interpretaţi, deci, bine gestul meu, pentru a nu fi răstălmăcit de nimeni, deoarece el decurge din nişte convingeri mai profunde decât cele pe care le abjur şi nu vă dă în nici un fel dreptate dumneavoastră. E o simplă alegere, asta e tot.

Dar copiii din noi? Iată cum se visează Galilei copil… şi mai că l-aş crede pe Paler când spune că asta trebuie să fi visat…

… ba da, îmi amintesc, am visat ceva îngrozitor. Eram copil şi mă jucam în cenuşa rămasă de la ruguri, fără să ştiu de ce sunt arşi oamenii. Desenam acolo figuri de animale, arbori, flori. Pe urmă, am început să adun cenuşa ca să-mi fac păpuşi din ea. Păpuşi pe care, când ploua, le acopeream. Nişte copii au urmărit ce făceam, le-au plăcut păpuşile mele, m-au întrebat cum le modelasem, după care s-au apucat şi ei să modeleze păpuşi. S-au strâns atât de mulţi copii acolo încât cenuşa s-a terminat. Ne-am dus atunci cu toţii pe strada unde se găsea palatul Inchiziţiei. Aşteptam să mai fie judecat cineva. Spre seară, a fost scoasă o femeie cu hainele sfâşiate şi cu mâinile legate, la spate, cu o frânghie. Le-am mulţumit inchizitorilor, iar ei ne-au binecuvântat, îndemnându-ne să facem păpuşi vesele…

… sau cum, probabil, aşa o fi visat şi omul în toată firea:

― Şi, dacă chiar vrei să ai o imagine exactă a ceea ce colcăie în subconştientul meu, mai pot să-ţi povestesc… Poate, te vei convinge că nu mi-a fost simplu să abjur… Parcă nu-mi dăduseră drumul de la Inchiziţie şi eram azvârlit într-o carceră unde aşteptam să mi se comunice în timpul nopţii sentinţa. Auzeam paşii care se apropiau de celula mea şi care puteau aduce viaţa sau rugul. Stam la pândă în spatele uşii ca o fiară, paşii sunau din ce în ce mai tare pe piatră şi nu ştiam ce chip avea adevărul care se apropia de mine prin întuneric. În acest timp, cetatea dormea tăcută în jurul închisorii şi mă gândeam cum se legănau chiparoşii plini de vânt. Paşii continuau să se audă tot mai clar. Sângele îmi înnebunise şi era plin de o singură întrebare. Toate vorbele care s-au spus de la începutul lumii nu mai aveau nici o importanţă… Uitasem de teoriile mele, nu mai exista nimic altceva în mine decât acea spaimă care aştepta ca, din clipă în clipă, să se deschidă uşa. Cine n-a trăit o asemenea încordare greu de îndurat nu mă poate judeca. Pentru că sunt lucruri pe care le poţi judeca doar dacă le-ai simţit în carnea ta, cu nervii tăi…

Şi dacă n-avem dreptul, pentru că nu ne-a bătut Inchiziţia la uşă, de ce l-am fi vrut mort?

― Lumea ar fi plâns, probabil, un Galilei prefăcut în cenuşă. În schimb, unul viu o irită. De ce dacă a fost atât de aproape de rug nu s-a urcat pe el? De ce se bucură şi cutreieră colinele când i s-a oferit şansa să fie martir? De ce a crezut că e mai important pentru el să nu fie victimă când pentru asta făcuse totul şi doar în ultima clipă s-a răzgândit şi a preferat să trăiască? Nu mai lipsea decât să-şi scoată din minte tot ce l-ar fi putut împinge să regrete că moare. Puţină indiferenţă şi ar fi ajuns în mijlocul flăcărilor care l-ar fi făcut nemuritor. De ce trebuia tocmai atunci să dea înapoi? Avea gloria la îndemână şi a risipit-o în schimbul unor ani, câţi mai are de trăit. Obişnuit cu mirosurile ierbii în floare, s-a speriat, fireşte, de mirosul de carne arsă. Dar, datorită acestui fapt, lumea a pierdut un sfânt…
―… şi a câştigat un om, vrei să spui.
― Argumentul care mi-a lipsit era, deci, cenuşa. Atunci, nimeni nu mai avea ce să-mi reproşeze.

N-are importanţă însă ce vor oamenii, pentru că, în fapt, nu e problema lor că vor, ci e problema ta că eşti cine eşti!

Vezi, Galilei, tu nu eşti oricine. Numele tău e cunoscut şi în alte ţări. Dumnezeu te-a înzestrat cu daruri pe care le-a refuzat altora. Oamenii au aşteptat, de aceea, de la tine mai mult decât au cerut de la ei. Trebuie să înţelegi asta. Voiau să faci tu ceea ce nu îndrăznesc ei.

Poate, dar trebuia să-mi cereţi mai devreme sacrificiul.

La şaptezeci de ani e foarte greu să mai fii trufaş. Nu-ţi mai arde să sfidezi nimic, după ce înţelegi că unica sfidare pe care ai dori-o nu ţi-o mai poţi îngădui. Când vei ajunge la vârsta mea, vei pricepe că e mult mai uşor să fii erou la douăzeci de ani. Atunci, moartea poate fi privită cu impertinenţă. La şaptezeci de ani, aşa ceva nu mai e posibil. Devii mai modest şi în privinţa adevărului. Marile adevăruri, ca acela că pământul se învârteşte, trec pe planul al doilea. Te preocupă micile adevăruri. Că te dor oasele, că-ţi tremură uşor mâna, că, uneori, ţi se înceţoşează privirea. Devii recunoscător pentru fiecare zi care îţi mai e permisă. Numai la bătrâneţe afli că o mare iubire e mai aproape de suferinţă decât de fericire.

În numele dreptului la propria lui viaţă, Galilei şi-a negat teoriile. Daţi drumul la pietre! Citind însă, m-am regăsit surprinsă de o altă întorsătură de frază:

De ce, în timp ce pe seama mea se clevetesc vrute şi nevrute, nimeni nu mai pomeneşte numele inchizitorilor care m-au silit să abjur? Nimeni nu-i arată cu degetul pe cei care erau pregătiţi, în caz că nu abjuram, să ducă lemne în piaţă, să aprindă rugul, să cânte, ca să-mi acopere urletele. Nici pe cei care aşteptau în pivniţele Inchiziţiei cu instrumentele de tortură la îndemână. Sediul Inchiziţiei e plin de inocenţi! Ei îşi făceau doar datoria, nu-i aşa? Asta era meseria lor. Îşi câştigau o pâine, aveau o treabă de îndeplinit, executau nişte ordine. Doar eu eram de vină că-i obligam să mă târască pe coridoare şi, eventual, să măture cenuşa din piaţă. Cine mă pusese să susţin un adevăr care nu convenea Inchiziţiei? Dacă-mi îngăduisem una ca asta, nu era normal să suport consecinţele? Şi, pe urmă, nu erau inocenţi cei care ar fi venit să asiste la spectacol, dacă aş fi fost ars pe rug? S-ar fi înghesuit, unii din curiozitate, alţii din plăcere şi, poate, unii din milă, să vadă cum sfârşeşte un nefericit de eretic. După care s-ar fi dus acasă, pentru a le povesti celor care nu fuseseră în piaţă cum a fost. Cu toţii grăbindu-se să considere că mersesem prea departe, îmi susţinusem prea zgomotos ideile, provocând Inchiziţia să nu poată ignora erezia, pentru ca, astfel, să nu fie nevoiţi să se ruşineze de cuminţenia lor. Mă purtasem prea sfidător. Drept care, cu părere de rău, se vedeau obligaţi să admită că găsisem, în definitiv, ceea ce căutasem cu tot dinadinsul… Toţi sunt inocenţi, fireşte! Unicul vinovat sunt eu. Orice vierme se poate arăta demn şi curajos, acum, hulindu-mă şi compătimindu-mă, zicând: Bietul Galilei s-a temut…

Şi lovindu-şi viaţa de zidul Inchiziţiei, omul a înţeles că, dincolo de orgoliul lui, geniul are limite. Maşina de strivit suflete l-a ajutat să-şi învingă superbia şi să-şi accepte calitatea de om. Spaima de moarte a adus după sine melancolia, îndoiala, regretul, slăbiciunea, disperarea, spaime necunoscute până atunci. Oamenilor însă nu le poţi cere să înţeleagă, iar ei condamnă şi detestă tot ce nu-nţeleg. Galileo Galilei nu ţine să reformeze lumea, nici să schimbe natura umană.

Dacă vreunul ar zice: „Galilei, ai abjurat”, i-aş putea răspunde: „Da, am abjurat. Şi ce-i cu asta? N-am avut încotro. Faceţi voi să nu mai existe inchiziţii şi atunci n-o să mai abjure nimeni…”

Căci, dincolo de toate, Maestre, oamenii sunt fascinaţi de tine dacă au curajul să se uite în oglindă. Pentru că:

Tu eşti problema fiecărui om care se teme. Sau care va ajunge, într-o zi, să se teamă, după ce s-a amăgit că el nu va fi niciodată ameninţat.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
2 comentarii »