29 mai 2008

Oswald Spengler şi o teorie a evoluţiei omului

Fragmente din lucrarea lui Oswald Spengler, „Omul şi filozofia vieţii”, traducere de Gheorghe Pascu, Editura AION Oradea – 1996:

„În paginile ce urmează prezint un număr mic de idei, preluate dintr-o operă mai mare la care lucrez de ani de zile. Intenţia mea a fost de a proba modul de abordare aplicat în Declinul Occidentului exclusiv asupra grupului culturilor evoluate acum, asupra premiselor istorice ale acestora şi ale istoriei omului începând cu originile sale. Cu ocazia acelei opere, am observat că majoritatea cititorilor sunt incapabili să păstreze o privire de ansamblu asupra întregii bogăţii de gânduri, pierzându-se de aceea în domenii separate mai familiare lor, văzând restul strâmb sau deloc şi dobândind în consecinţă o imagine falsă atât despre ceea ce spuneam, cât şi în privinţa celor despre care se vorbea. Convingerea mea a fost şi este că soarta omului va fi înţeleasă numai dacă toate domeniile activităţilor sale sunt privite simultan şi comparativ, fără a se face greşeala de a elucida pagini separate ale existenţei sale pornind doar de la politică, religie sau artă, cu credinţa că astfel totul a fost descoperit. Cu toate acestea, îndrăznesc să fac aici încercarea de a pune câteva întrebări care sunt strâns legate între ele, fiind de-aceea indicate să ofere o impresie preliminară asupra marelui mister al soartei omeneşti.”

„Problema tehnicii şi a raportului ei faţă de cultură şi istorie apare abia în secolul 19. Al optsprezecelea, cu scepticismul său temeinic şi cu acea îndoială care este identică cu disperarea, se întrebase cu privire la sensul şi valoarea culturii – o întrebare care a condus la alte întrebări tot mai sfâşietoare, creând astfel temeiurile posibilităţii, pentru ca în secolul 20, astăzi, să privim istoria lumii într-adevăr ca pe o problemă.
Pe-atunci, în epoca lui Robinson şi a lui Rousseau, a parcurilor englezeşti şi a poeziei bucolice, omul «originar» fusese văzut ca un fel de oiţă paşnică şi plină de virtuţi, dar care a fost pervertită mai târziu prin cultură. Elementul tehnic era pe de-a-ntregul trecut cu vederea şi, în raport cu consideraţiile morale, nu era privit, în orice caz, ca fiind demn de a fi luat în seamă.”

„Dar tehnica maşinilor din Europa occidentală, care de la Napoleon încoace a sporit colosal datorită oraşelor-fabrici, a căilor ferate, şi a vapoarelor cu aburi, a impus în cele clin urmă abordarea serioasă a problemei. Ce înseamnă tehnica? Ce sens are ea în cadrul istoriei, ce valoare în viaţa oamenilor, ce importanţă morală sau metafizică? Au existat numeroase răspunsuri la aceste întrebări, dar ele pot fi reduse în fond la două.
Pe de o parte erau idealiştii şi ideologii – urmaşii clasicismului umanist al epocii lui Goethe, cei care au dispreţuit lucrurile tehnice şi chestiunile economice ca aflându-se, în genere, în afara şi sub nivelul culturii. […] De cealaltă parte se afla materialismul, în esenţa de provenienţă engleză, marea modă a semidocţilor din jumătatea a doua a secolului trecut, a foiletoanelor liberale şi a adunărilor populare radicale, a marxiştilor şi a scriitorilor de literatură etică socială care se considerau gânditori şi poeţi.
Dacă acelora le lipsea simţul pentru real, acestora le lipsea într-o măsură uluitoare profunzimea. Idealul era exclusiv utilitatea. Ceea ce-i era util «omenirii» aparţinea culturii, era cultură. Restul era lux, superstiţie sau barbarie.”

„Ambele concepţii sunt astăzi învechite. Secolul 20 s-a maturizat în sfârşit, pentru a pătrunde în semnificaţia ultimă a faptelor din al căror întreg se compune adevărata istorie universală. Nu mai este vorba de a interpreta, potrivit unui gust particular al unor indivizi sau al unor mase întregi, lucrurile şi evenimentele din perspectiva unei tendinţe raţionaliste, a dorinţelor sau speranţelor proprii. În locul lui «aşa trebuie să fie» sau «aşa ar trebui să fie», trece neîndurătorul: aşa este şi aşa va fi. Un scepticism mândru înlocuieşte sentimentalismele secolului trecut. Am învăţat că istoria este o realitate, care nu ia în seamă defel aşteptările noastre.”

„Nu este vorba de lucruri, ci întotdeauna de o activitate care are un scop. Acest lucru este trecut cu vederea adeseori chiar în cercetarea preistoriei, care are în vedere mult prea mult obiectele din muzee şi prea puţin nenumăratele procedee care trebuie să fi fost utilizate, dar nu au lăsat nici o urmă.
Fiecare maşină serveşte doar unui procedeu şi s-a născut din gândirea legată de acest procedeu. Toate mijloacele de transport s-au dezvoltat pornind de la gândirea ce avea ca obiect mersul cu un vehicul, vâslitul, navigatul, zborul, iar nu pornind de la reprezentarea maşinii sau a bărcii. Metoda însăşi este o armă. De-aceea, tehnica nu este o «parte» a economiei, după cum nici economia, alături de război şi politică, nu este o «parte» de sine stătătoare a vieţii. Toate acestea sunt aspecte ale unei aceleiaşi vieţi însufleţite, aflate în activitate şi în luptă. Dar există totuşi o continuitate între lupta originară a animalelor timpurii şi procedeele inventatorilor şi inginerilor moderni, şi, de asemenea, între arma primitivă şi construirea maşinii cu ajutorul căreia este dus războiul actual împotriva naturii şi prin care natura este înşelată.
Aceasta se numeşte progres.”

„Am fost – şi suntem – prea superficiali şi laşi pentru a suporta caracterul trecător a tot ceea ce este viu. Acest caracter este înveşmântat într-un optimism roz al progresului în care, de fapt, nu crede nimeni; îl ascundem prin literatură şi ne amăgim cu idealuri pentru a nu mai vedea nimic, însă vremelnicia (apariţia şi dispariţia) este forma realului, de la stele, a căror soartă nu poate fi anticipată de către noi, şi până la viermuiala nestatornică de pe această planetă. Viaţa individului – fie el animal, plantă sau om – este la fel de trecătoare precum cea a popoarelor şi culturilor. Orice creaţie este sortită pieirii, fiecare gând, fiecare invenţie, fiecare faptă sunt date uitării. Pretutindeni bănuim evoluţii istorice cu un destin excepţional şi care, până la armă, au dispărut. Ruinele operelor culturilor trecute apar pretutindeni în faţa ochilor noştri. Din hibrisul lui Prometeu, care se avântă spre cer spre a supune omului forţele divine, face parte prăbuşirea. Deci ce rost mai are vorbăria despre «veşnicele cuceriri ale omenirii»?”

„Istoria omului este scurtă în raport cu istoria lumii vegetale şi animale de pe această planetă – spre a nu mai vorbi de durata de viaţă a lumilor stelare. Ea reprezintă o bruscă ascensiune şi un declin de-a lungul a câtorva milenii, ceva complet lipsit de importanţă în destinul pământului, dar pentru noi, cei care suntem născuţi aici, de o măreţie şi de o forţă tragice.”

„Dar fiecare dintre noi, în şi pentru sine un nimic, este, pentru o clipă extrem de scurtă – cât durata unei vieţi – proiectat în această viermuiala. Tocmai de aceea, această lume în miniatură, această «istorie universală» sunt pentru noi atât de importante. Mai mult, este destinul fiecăruia ca, prin naşterea sa, să fie nu numai proiectat în această istorie universală în genere, ci şi într-un anumit secol, într-o anumită ţară, etnie, religie, într-o anumită stare socială. Nu putem alege să vrem a fi fiul unui ţăran egiptean care a trăit pe la 3000 î.Chr., al unui rege persan sau al unui vagabond din zilele noastre. Acestui destin – sau acestui accident – trebuie să i ne supunem. El te condamnă la anumite situaţii, intuiţii şi realizări. Nu există un «om în sine» cum pălăvrăgesc filozofii, ci numai oameni aparţinând unei epoci, unui loc, sau unei rase, cu un fel de-a fi personal care se impune sau piere în lupta cu o lume dată, în timp ce universul continuă să existe în jur divin şi imperturbabil. Această luptă este viaţa, şi anume în sensul lui Nietzsche, ca o luptă ce-şi are originea în voinţa de putere, crudă, neîndurătoare, o luptă fără milă.”

„Întrucât omul este un animal de pradă. Gânditori subtili ca Montaigne şi Nietzsche au ştiut-o dintotdeauna. Înţelepciunea vechilor basme şi proverbe a tuturor popoarelor agricole şi nomade, convingerea maliţioasă a marilor cunoscători de oameni – conducători de stat, generali, oameni de afaceri, judecători – la apogeul unei vieţi împlinite, disperarea unor reformatori ai lumii care au eşuat şi ocara preoţilor furibunzi, toate erau departe de a dori să ascundă ori să tăgăduiască acest lucru. Doar gravitatea solemnă a filozofilor idealişti şi-a altor teologi nu a avut curajul să accepte ceea ce, în ascuns, se ştia destul de bine. Idealurile sunt laşităţi. Şi totuşi, din operele lor s-ar putea strânge o colecţie nostimă de maxime pe care ei le-au scăpat uneori despre bestia om. Dar această idee trebuie în fine luată în serios. Scepticismul, ultima atitudine filozofică posibilă pentru această epocă, şi singura demnă de ea, nu ne mai permite să ocolim subiectul.”

„Animalul de pradă este forma cea mai înaltă a vieţii capabile de mişcare liberă. Aceasta înseamnă maximum de libertate faţă de alţii şi faţă de sine, de răspundere proprie şi de singurătate, necesitatea extremă de a te afirma luptând, cucerind, distrugând. A fi un animal de pradă conferă tipului reprezentat de om o semnificaţie deosebită.
Un erbivor este, conform destinului său, o pradă şi caută să se sustragă acestei fatalităţi prin fugă, fără luptă. Un carnivor trăieşte din pradă. Una dintre aceste forme de viaţă este, în esenţă, defensivă, cealaltă ofensivă, crudă, destructivă. Până şi tactica mişcării le deosebeşte: pe de o parte obişnuinţa de a se refugia, alergarea rapidă, goana în linii frânte, ocolul şi ascunderea, pe de alta mişcarea în linie dreaptă a atacului, săritura leului, săgetarea vulturului. Există o şiretenie, un fel de a înşela în stilul celui puternic sau al celui slab. Inteligente în sens uman, inteligent-active, sunt doar animalele de pradă. Erbivorele, în comparaţie, sunt proaste; nu numai porumbeii «fără prihană» şi elefantul, dar chiar şi speciile cele mai nobile de copitate: taurul, calul, cerbul, care doar în furia oarbă a excitaţiei sexuale sunt capabile să lupte, lăsându-se în rest îmblânzite şi conduse de un copil.”

„Există, dacă luăm bine aminte, o etică a animalului de pradă şi una a erbivorului. Nimeni nu poate schimba acest fapt. El este forma interioară, sensul, tactica întregii vieţi, – o realitate efectivă. Viaţa poate fi distrusă, nu însă şi transformată în felul ei de-a fi. Un animal de pradă domesticit, captiv – fiecare grădină zoologică oferă exemple în acest sens – este ciuntit sufleteşte, bolnav de lume, distrus în interior. Există animale de pradă care mor de foame de bunăvoie când sunt captive. Erbivorele nu renunţă la nimic devenind animale domestice.
Aceasta este diferenţa între destinul erbivorelor şi destinul animalelor de pradă. Unul ameninţă doar, celălalt dăruieşte deopotrivă. Cel dintâi te apasă, te reduce şi te face laş, pe când cel din urmă, te înalţă prin putere şi izbândă, prin mândrie şi ură. Pe acela îl suporţi, acesta eşti tu însuţi. Lupta naturii interioare împotriva naturii exterioare nu mai este resimţită ca o nenorocire – precum şi-au imaginat Schopenhauer şi Darwin acea struggle for life -, ci ca un sens major al vieţii, un sens care o înnobilează; aşa a înţeles Nietzsche al său amor fati. Iar omul aparţine acestei specii.”

„Tehnica speciei este imuabilă. Aceasta este semnificaţia cuvântului «instinct». Deoarece «gândirea» animală este prinsă în nemijlocirea lui «acum şi aici», neştiind nimic despre trecut şi viitor, ea nu are nici experienţă şi nici nu cunoaşte grija. Nu este adevărat că femelele animalelor «îşi fac griji» pentru puii lor. Grija este un sentiment care presupune o cunoaştere orientată spre depărtări, spre ceea ce va veni, după cum regretul este o cunoaştere a ceea ce a fost. Un animal nu poate urî şi nici nu poate fi disperat. Îngrijirea puilor — ca orice altceva — ţine de un impuls obscur şi inconştient în cazul multor forme de viaţă. Ea aparţine speciei, iar nu fiinţei individuale. Tehnica speciei nu este doar imuabilă, ci şi impersonală, însă tehnica umană, şi numai ea, este independentă de viaţa speciei umane. Este singurul caz în întreaga istorie a vieţii în care fiinţa individuală părăseşte constrângerea speciei. Trebuie să reflectezi foarte mult pentru a înţelege caracterul extraordinar al acestui fapt. Tehnica în viaţa omului este una conştientă; ea ţine de voinţă, se poate modifica având un caracter personal şi inventiv; se deprinde şi este mereu îmbunătăţită. Omul a devenit creatorul tacticii sale de a trăi. Aceasta reprezintă atât măreţia, cât şi fatalitatea care-l constrânge. Iar forma internă a acestei vieţi creative este ceea ce numim cultură sau a avea cultură, a crea cultură, a suferi datorită culturii. Creaţiile omului sunt, într-o formă personală, expresia acestei existenţe.”

„De când există acest tip al animalului de pradă inventiv? Altfel spus: de când există omul? Ce este omul? Prin ce a devenit om?
Iată răspunsul: prin dezvoltarea mâinii. Aceasta este o armă fără egal în lumea vieţii care se poate mişca liber. Comparaţi-o cu laba, ciocul, coarnele, dinţii şi înotătoarele cozii altor fiinţe. Pe de-o parte, la nivelul ei, simţul tactil se concentrează până-ntr-atât încât o putem aproape aşeza, ca organ tactil, alături de organul văzului şi al auzului. Ea nu numai că distinge între cald şi rece, solid şi lichid, tare şi moale, dar recunoaşte, mai ales, greutatea, forma şi locul opunerii rezistenţei, pe scurt, obiectele din spaţiu. Dar, dincolo de aceasta, în ea se adună atât de complet activitatea vieţii, încât, simultan, întreaga poziţie şi mişcare a corpului s-au dezvoltat în consecinţă. Nu există nimic în lume care să poată fi comparat cu acest organ tactil şi activ.”

„Însă ceea ce s-a divizat, dar nu temporal, ci logic, este procedeul tehnic, şi anume, în ceea ce priveşte realizarea armei şi utilizarea ei. Aşa după cum există o tehnică a realizării unei viori şi o tehnică de a cânta la vioară, există şi o artă a construcţiei navale şi o artă a navigării, o abilitate în construirea arcului şi o îndemânare în a trage cu el. Niciun alt animal de pradă nu-şi alege arma. Omul însă nu numai c-o alege, dar o şi realizează conform ideilor lui. Astfel el a câştigat un avantaj copleşitor în lupta împotriva semenilor săi, împotriva altor animale, împotriva naturii întregi.
Aceasta este eliberarea de constrângerea speciei, ceva unic în istoria întregii vieţi de pe această planetă. Astfel s-a născut omul. El a reuşit în cel mai înalt grad să desprindă viaţa lui activă de condiţiile corpului său. Instinctul speciei există în continuare cu toată forţa sa, dar din el s-a desprins o gândire şi o acţiune bazate pe gândirea individului, care nu mai stă sub blestemul speciei. Această libertate este o libertate de a alege. Fiecare îşi confecţionează propria armă în funcţie de priceperea proprie şi de considerentele proprii.”

„Ochiul cercetează cauza şi efectul, mâna lucrează după principiile mijlocului şi a scopului. Că un lucru foloseşte sau nu unui scop, – respectiv judecata de valoare a celor activi – n-are nimic de-a face cu ceea ce este adevărat sau fals, cu valorile celui care contemplă, cu adevărul. Scopul este un fapt, corelaţia dintre cauză şi efect, un adevăr. Astfel s-au format atât de diversele moduri de gândire ale omului însetat de adevăr – preotul, învăţatul, sau filozoful – şi cele ale omului activ – politicianul, generalul, omul de afaceri. De atunci şi până astăzi mâna strânsă pumn, aceea care porunceşte şi impune, este expresia unei voinţe. De-aceea interesul pentru maniera de a scrie, cât şi pentru configuraţia mâinii. De-aceea felul de a se exprima susţinut de mâna grea a cuceritorului, sau de cea norocoasă a omului de afaceri, de aceea pecetea sufletească a mâinii criminalului ori a artistului.”

„Cuvintele ca denumire a conceptelor apar abia ca urmare a scopului propoziţiilor, astfel încât de la bun început bagajul de cuvinte al unui trib de vânători este cu totul diferit de cel al unui sat de crescători de vite sau de cel al unei populaţii de navigatori locuind pe ţărmuri.
La început limba a fost o activitate dificilă şi desigur se vorbea doar strictul necesar. Şi astăzi ţăranul este tăcut în comparaţie cu orăşeanul care, datorită obişnuinţei sale de a vorbi, nu se poate abţine, pălăvrăgeşte din plictiseală şi conversează când n-are ce face, fie că are ceva de spus sau nu.
Scopul iniţial al vorbirii este realizarea unei fapte în funcţie de intenţie, timp, loc şi mijloace. Conceperea clară, univocă a acesteia este primul pas, iar din dificultăţile de a te face înţeles şi de a impune celorlalţi voinţa proprie se naşte tehnica, gramaticală, tehnica formării propoziţiilor şi a tipurilor de propoziţie, a poruncii corecte, a întrebărilor şi a răspunsurilor, tehnica dezvoltării claselor de cuvinte pe baza unor intenţii şi scopuri.”

„Animalul de pradă care e omul doreşte să-şi mărească superioritatea în mod conştient, mult dincolo de limitele capacităţii sale corporale. El aduce jertfa voinţei sale de a deţine o putere cât mai mare, tocmai o trăsătură importantă a vieţii sale. Gândirea, calcularea efectului mai mare este ceea ce primează. De dragul acestuia se acceptă a renunţa la o parte din libertatea personală. În interior omul rămâne, în fond, independent. Dar nici un pas înapoi nu se poate face în istorie. Timpul şi, prin urmare, viaţa nu sunt reversibile. Odată deprins cu activitatea în grup şi cu succesele ei, omul e prins tot mai mult în reţeaua acestor legături fatale. Gândirea pragmatică intervine tot mai puternic în viaţa sufletească. Omul a devenit sclavul gândului său.
Pasul făcut de la utilizarea uneltei personale la acţiunea colectivă marchează o creştere enormă a caracterului artificial al procedeelor. Activitatea cu materialele artificiale, olăritul, ţesutul şi împletitul, nu spune încă foarte mult, deşi este mult mai elaborată spiritual şi mult mai fost înainte. Dar dincolo de nenumăratele procedee despre care nu mai putem şti nimic, se ridică unele de-o forţă impresionantă a gândului şi care au lăsat urme. Sunt mai ales cele care s-au născut din «ideea de-a construi».”

„În cadrul fiecărei acţiuni se poate distinge etapa de proiect şi cea de execuţie, iar începând de acum performanţa gândirii practice este faptul cel mai important. Există munca de conducere şi cea de execuţie: ele au devenit, pentru toate timpurile ce vor urma, forma tehnică de bază a întregii vieţi omeneşti. Fie că este vorba de vânătoarea unui animal mare sau de construirea unui templu, de o acţiune cu scop războinic sau cu unul agricol, de înfiinţarea unei firme sau a unui stat, de o caravană, o răscoală sau chiar de o crimă, întotdeauna trebuie să existe mai întâi o minte întreprinzătoare, inventivă, care să aibă ideea, să conducă execuţia, care porunceşte, repartizează sarcinile, pe scurt, care e născută pentru a-i conduce pe ceilalţi, cei care n-o pot face.
Dar în epoca acţiunii reglate prin limbaj nu există doar două forme ale tehnicii (care de la un secol la altul se separă tot mai pregnant), ci şi două tipuri de oameni, care diferă prin aptitudinile lor pentru una sau alta din acele forme. Există în cadrul fiecărui procedeu o tehnică a conducerii şi o alta a execuţiei, dar este la fel de evident că există cei care sunt înzestraţi spre a comanda şi cei care se supun, subiecte şi obiecte ale procedeelor politice sau economice. Aceasta este forma de bază a vieţii umane care, odată cu această transformare, a devenit atât de polimorfă – iar ea nu poate fi înlăturată decât odată cu viaţa însăşi.”

„Talentul presupune geniu pentru a putea fi aplicat, iar nu invers.
Există, în sfârşit, o diferenţă naturală între oamenii născuţi pentru a domina şi cei născuţi pentru a servi, între conducători şi conduşi ai vieţii. Ea există ca atare, iar în vremurile sănătoase şi cu populaţii sănătoase oricine o recunoaşte spontan ca fapt, deşi în secolele de decadenţă cei mai mulţi se străduiesc să o conteste sau să o neglijeze. Dar tocmai susţinerea permanentă a «egalităţii naturale a tuturor» dovedeşte că aici se urmăreşte refutarea acestui adevăr.
Acţiunea reglată prin limbaj e corelată cu o pierdere masivă a libertăţii – vechea libertate a animalului de pradă – atât pentru conducători, cât şi pentru cei conduşi. Ambele categorii devin atât din punct de vedere spiritual şi sufletesc, cât şi în ceea ce priveşte corpul şi viaţa lor întreagă, membri ai unei unităţi mai largi. Iată ceea ce numim organizare.”

„Nu este adevărat că tehnica umană economiseşte munca. Esenţei tehnicii umane, aflate într-o continuă schimbare, şi având un caracter personal, îi aparţine – spre deosebire de tehnica speciei la animale – faptul că fiecare invenţie conţine posibilitatea şi necesitatea unor noi invenţii, că fiecare dorinţă împlinită trezeşte altele mii, că fiecare triumf asupra naturii incită la altele şi mai mari. Sufletul acestui animal de pradă este nesăţios, iar voinţa sa veşnic neîmpăcată: iată blestemul care apasă asupra acestui tip de viaţă, dar şi măreţia care-i însoţeşte destinul. Liniştea, fericirea, plăcerea sunt necunoscute tocmai exemplarelor celor mai reuşite.Şi nici un inventator n-a prevăzut vreodată corect rezultatul practic al faptei sale. Cu cât munca de conducere este mai fecundă, cu atât este mai mare numărul necesar al mâinilor care să execute. De aceea, captivii triburilor duşmane, în loc să fie ucişi, încep a fi exploataţi din perspectiva forţei lor fizice. Acesta este începutul sclaviei, care trebuie să fie la fel de veche ca şi sclavia animalelor domestice.”

„La începutul fiecărei culturi majore se formează cele două caste primordiale, nobilimea şi preoţimea, ca elemente prime ale «societăţii» situate deasupra vieţii ţărăneşti specifice câmpiei. Ele sunt expresia ideilor, şi anume a unor idei care se exclud reciproc. Nobilul, războinicul, aventurierul trăiesc în lumea faptelor, preotul, învăţatul, filozoful în lumea adevărurilor. Primii suportă sau sunt ei înşişi un destin. Ultimii gândesc în structuri cauzale. Aceia vor să-şi pună spiritul în slujba unei vieţi puternice, aceştia, în schimb, viaţa în slujba spiritului. Contradicţia nu a dobândit nicăieri forme atât de ireconciliabile precum în cultura faustică, în care sângele fierbinte al animalelor de pradă se răzvrăteşte pentru ultima oară împotriva tiraniei gândirii pure.”

„A construi tu însuţi o lume, a fi tu însuţi Dumnezeu – iată visul faustic al inventatorului, vis de la care pornesc toate acele proiecte legate de maşini, ce încercau să se apropie cât mai mult cu putinţă de ţelul intangibil al unui perpetuum mobile. Conceptul de captură a animalului de pradă este gândit până la ultimele sale consecinţe. Nu doar un element sau altul – ca focul furat de Prometeu -, ci lumea însăşi, împreună cu secretul forţei ei, e târâtă ca o pradă în interiorul edificiului acestei culturi. Acela ce n-a fost el însuşi posedat de această voinţă de putere absolută asupra naturii trebuia să vadă în ea un fapt diabolic, iar maşina a fost pretutindeni percepută şi temută ca o invenţie a diavolului. Cu Roger Bacon începe lungul şir al celor care au pierit ca vrăjitori şi eretici.”

„Orice mare cultură este o tragedie; istoria omului este tragică în totalitatea ei. Însă păcatul şi prăbuşirea omului faustic sunt mai mari decât tot ceea ce au putut vedea vreodată Eschil şi Shakespeare. Creaţia se ridică împotriva creatorului: aşa după cum odinioară microcosmosul-om s-a răzvrătit împotriva naturii, aşa se revoltă acum microcosmosul-maşină împotriva omului nordic. Stăpânul lumii devine sclavul maşinii. Ea îl constrânge, ne constrânge – şi anume pe toţi, fără excepţie, indiferent dacă ştim şi vrem acest lucru sau nu – în direcţia ei de evoluţie. Învingătorul căzut este târât spre moarte de atelajul ce nu mai poate fi controlat.”

„Dar faptul că gândirea umană descătuşată nu-şi mai poate înţelege propriile consecinţe face parte din tragismul acestui timp. Tehnica a devenit esoterică asemenea matematicilor superioare de care se foloseşte, ori teoriei fizicii care, în cursul analizei abstracte a fenomenelor, a pătruns până la formele pure ultime ale cunoaşterii umane, fără a remarca acest lucru. Mecanizarea lumii a intrat într-un stadiu de supraîncordare periculoasă. Imaginea pământului, cu plantele, animalele şi oamenii lui, s-a modificat în câteva decenii; au dispărut cele mai multe păduri mari, fiind transformate în hârtie şi generând astfel modificări ale climei care ameninţă agricultura unor întregi populaţii; nenumărate specii de animale, precum bizonii, sunt exterminate total sau parţial, rase întregi de oameni, cum ar fi indienii din America de Nord şi australienii, au ajuns în pragul dispariţiei.
Tot ce este organic cade jertfă organizării care se extinde. O lume artificială pătrunde şi otrăveşte lumea naturală. Civilizaţia însăşi a devenit o maşină, care face sau vrea să facă totul după modelul maşinii. Se gândeşte doar în cai putere. Nici o cascadă nu mai este privită fără a o transforma în minte în energie electrică. Nici o câmpie pe care paşte o turmă nu mai este privită fără gândul valorificării cantităţii de carne a acesteia, nici o meserie veche şi frumoasă, aparţinând unei populaţii primitive, fără dorinţa de a o înlocui cu un procedeu tehnic modern. Indiferent dacă are vreun sens sau nu, gândirea tehnică doreşte realizarea oricărei idei. Luxul maşinii este consecinţa unei obsesii a gândirii. Maşina este, în ultimă instanţă, un simbol ca şi idealul ei ascuns (acel perpetuum mobile), o necesitate sufletesc-spirituală, dar nicidecum una vitală.”

„Istoria acestei tehnici se apropie repede de sfârşitul inevitabil. Ea va fi devorată din interior ca toate marile forme ale unei culturi oarecare. Când şi în ce fel, nu ştim.
În faţa acestei sorţi există doar o singură concepţie despre lume care este demnă de noi, cea, deja amintită, a lui Ahille: mai bine o viaţă scurtă plină de fapte şi glorie decât una lungă lipsită de conţinut. Pericolul a devenit atât de mare pentru fiecare individ, pentru fiecare pătură socială, pentru fiecare popor, încât e jalnic să ne mai amăgim. Timpul nu poate fi oprit; nu există nicio schimbare înţeleaptă, nicio renunţare eficace. Numai visătorii mai cred într-o ieşire. Optimismul înseamnă laşitate. Suntem născuţi în acest timp şi trebuie să parcurgem curajoşi drumul care ne este hărăzit, până la capăt. Nu există altul. Să rezistăm pe reduta pierdută fără speranţă, fără salvare, iată datoria noastră. Să rezistăm ca acel soldat roman ale cărui oseminte au fost găsite în faţa unei porţi din Pompei, care a murit pentru că în cursul erupţiei Vezuviului au uitat să-i ridice comanda. Aceasta este măreţia, aceasta înseamnă să ai rasă. Acest sfârşit cinstit este singurul lucru, ce nu-i poate fi luat omului.”

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

One thought on "Oswald Spengler şi o teorie a evoluţiei omului"

  1. Dragomir Lucian spune:

    EXTREM DE INTERESANTA TEORIE SUNT CU TOTUL DE ACORD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook