Blaga şi reconsiderarea „misterului” lumii din prisma modernităţii
Fragmente din capitolul „Blaga: modernitate şi orizont mitic” din volumul „Personalitatea literaturii române” de Constantin Ciopraga:
„O mie nouă sute nouăsprezece – toamna! La apariţia Poemelor luminii, Nicolae Iorga descoperea în Lucian Blaga un creator de o ‘sinceritate înduioşantă’, de un mare ‘simţ al misterului’, calităţi care ‘nu se mai întâlniseră în aceeaşi măsură la poeţii tineri’. Mult timp, problematica încadrării lui Blaga în tendinţele poetice ale epocii a generat controverse. Suportul intelectual, întrebările obsedante rezolvate liric, notele expresioniste, acestea pledau pentru actualism, motiv ce determina pe E. Lovinescu să-l includă (în Istoria literaturii române contemporane din 1927) între moderni.”
„Însă colaborarea consecventă la ‘Gândirea’, cu versuri şi studii filosofice, furniza argumente pentru o clasificare contrarie, printre conservatori. Într-un compendiu mai nou (Istoria literaturii române contemporane, 1937), E. Lovinescu revenea asupra primei clasificări, plasându-l alături de Nichifor Crainic, de Ion Pillat, V. Voiculescu şi alţii, la Poezia tradiţionalistă. La rândul său, G. Călinescu îl situa la fel, în context tradiţional, în capitolul Ortodoxiştii, deşi, practic, sistemul metafizic al lui Blaga lăsa în suspensie dogmele creştine pentru a se adânci în spiritualismul magic ancestral sau primitiv.”
„Nu numai că transilvăneanul era ceea ce francezii numesc un écrivain lettre, în sensul de scriitor cultivat, ci şi un gânditor de mare personalitate, un remarcabil constructor. În textele acestuia din urmă se întâlnesc numele unor Wilhelm Dilthey, Oswald Spengler, G. Simmel, Hermann Keyserling, Miguel de Unamuno, apropiaţi iraţionalismului, pe care îi leagă, întrucâtva, Lebenphilosophia, ‘filosofia trăirii vieţii’ – psihice, sociale, spirituale, în perspectiva fenomenalităţii cosmice; de aceasta atârnă cunoaşterea, creativitatea, valorile umane, totul. Diferenţiat sau apropiat de unii dintre aceştia, Blaga se pronunţă (fără a respinge civilizaţia modernă in toto) pentru o întoarcere regeneratoare la izvoarele primordiale, invocând orizonturile inconştientului, formulele iniţiatice uitate, explorând straturi arhaice. Creează el însuşi mituri, în prelungirea celorlalte, văzând în cultura începuturilor o mare capacitate de reprezentare esenţială a lumii.”
„Teza lui Oswald Spengler despre Declinul Occidentului (Der Untergang des Abendslandes, 1918-1922), fenomen de criză multiplă, la antipodul vitalităţii Orientului (rămas lângă natură), pare a-l fi preocupat în special. Altfel decât gânditorul german, la care istoria ar fi determinată de spiritul culturii, Blaga face o delimitare categorică între cultură şi civilizaţie, una fiind legată de noetic, de spiritual, de ‘revelare’, cealaltă de materie, de tehnică, de repere pozitiviste. Practicile gândirii primitive, impregnate de simţul misterului, îl îndreaptă spre culturile în cerc închis, rămase la experienţele multimilenare, acelea care opun legilor prescrise ale cunoaşterii ştiinţifice câmpul imens al ficţiunii. Prin urmare, pentru poetul din Lancrăm satul e un fel de ‘experienţă vie’, a cărei repetare perpetuă duce la configurarea unor ‘determinante stilistice’ colective, lucru de neconceput în strict orizont citadin.”
„Satul devine astfel o entitate în sine, ‘un fel de centru al lumii’, acolo fiecare ‘se plasează pe sine de asemeni în centrul lumii’, iar privirile, cercetând înconjurimea, se pierd în infinit. Delimitările dintre oraş şi sat sunt finalmente de nuanţă răspicat spirituală, cu implicaţii în estetică, în psihologie, în ethos. Caracteristice primului ar fi ‘orizonturile vaste ale creaţiei populare în poezie, în artă’, ‘acea trăire care participă la totul, siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită’; în timp ce omul satului se găseşte ‘în raport de supremă intimitate cu totalul’, omul oraşului, în special al oraşului modern, trăieşte ‘în fragment, în relativitate, în concretul mecanic, într-o trează tristeţe şi într-o superficialitate lucidă’. De o parte nevoia revelaţiei şi apetenţa pentru mitic, de alta precizia rece, calculul exact, un pozitivism restrictiv obstacolând angajarea în imaginar.”
„Şi iată o altă generalizare: la temelia culturilor majore, sunt vizibile pretutindeni ‘linii interioare’ provenind dintr-o matrice stilistică mai veche ‘preformată în plăsmuirile şi creaţiile unei culturi minore’. Lucrul merită interes, demonstrând că marile izvodiri, creaţiile profund originale, nu ţin numai de ‘existenţa geniului ca atare’, ci şi de’posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice colective’, de modul global de a privi lumea şi destinul. Cadrul etnografic are, în acest caz, un rol hotărâtor, de unde teza despre ‘spaţiul mioritic’, acesta determinând fizionomia particulară a comunităţii noastre.”
„De la observarea fondului etnic primordial, filosoful se ridică la o perspectivă universalistă modernă, întretăiată de mii de întrebări. De acord cu renumiţi teoreticieni ai miturilor (Klages, Frobenius, Spengler, C.G. Jung), el crede că gândirea magică este învestită cu puteri revelatoare excepţionale. În esenţă, spiritul uman s-ar caracteriza printr-o ‘dublă garnitură de categorii’, una aparţinând conştiinţei, şi contribuind la receptarea lumii vizibile, cealaltă aparţinând inconştientului şi ducând la modelarea misterului ‘cu ocazia actelor revelatorii ale omului’ (Despre gândirea magică, cap. Coordonatele spiritului creator).”
„Cum cunoaşterea ştiinţifică restrânge, refrigerează, dezarticulează lucrurile şi descompune fenomenele, sfârşind în fragmentarism, metafizicianul îi opune sistematic gândirea magică, empirică, magicul fiind văzut ‘când ca o variantă a miticului, când ca un atribut al miticului în general’. Pe scurt, magicul şi miticul trebuie considerate mereu împreună; când explicaţia unui fenomen întârzie, intră în acţiune imaginarul, ‘analogia’ între cunoscut şi ceva necunoscut -, miticul reducându-se la ‘încercarea de a revela un mister cu mijloace de imaginaţie’.”
„În locul ‘plus cunoaşterii’, la care ar putea duce ştiinţa, filosoful-poet preferă taina, ‘minus cunoaştere’, exerciţiul iraţional sprijinit pe omiterea relaţiilor logice dintre lucruri. Cu alte cuvinte, ‘intelectul enstatic’, contând pe cunoaşterea legilor universului, cedează pasul ‘intelectului extatic’, care va înlesni revelarea transcendentului.”
Şi, în felul acesta, „o modernitate altfel înţeleasă dă credit larg duhului folcloric, în special sugestiilor gândirii mitice.”
2 voturi
Încarc...