Eram doi călători în pustiul larg al lumei, și întâmplările ne aruncase ca pe doi naufragiați pe coasta unei furtunoase mări. Averi nu pierdusem în acest naufragiu nici unul, nici celalt; pentru bunul cuvânt că eram săraci amândoi și că tot avutul nostru nu era făcut decât din luciu de lună, din rime rare și versuri sonore.

Eu aveam un palat ca locuință, ca un senior fabulos, cu fereștile deschise pe orizontul mării. Sub terasa de piatră, valurile își cântau concertul lor milenar, și în afară de corăbiile ce treceau însemnându-și dunga lor de fum pe cer, alți oaspeți n-aveam decît doar pe fantasticii delfini ce-și ridicau cozile lor din valuri ca niște ancore. Era un murmur etern, o sfadă de valuri, o convorbire, ecouri. Pescarii albi, iubitori de furtună, cu zborul lor grațios, se jucau de-a pururi arătându-și piepturile lor mai albe decât spuma, se înălțau ca ridicați de un fir nevăzut, se alungau o clipă prin spațiu, apoi cădeau săgeată, pășind parcă pe apă, și se înălțau din nou umplând aerul cu țipetele lor stridente. Din spre port, glasul geamandurii străbătea sfâșietor la răstimpuri, ca glasul cuiva care se îneacă și cheamă după ajutor.

Și în singurătatea aceea nețărmurită în care visam, ca un alt Ramses, scoborât dintr-o piramidă, un tânăr cu înfățișarea stranie venea să mă cerceteze.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Memorii
Comenteaza! »

Una din schimbările cele mai caracteristice în istoria stilului de vreo șaizeci de ani – să zicem: de la simboliști încoace – a fost aceea care în scurt s-ar putea numi criza elocvenței. Arta literară europeană a trecut de la stilul discursului și al conversației la stilul meditației și al visării solitare. Literatura clasică veche, cea clasică nouă (clasicismul francez și imitațiile lui în celelalte țări), literatura romantică și prelungirile ei „realiste” sunt, general vorbind, elocvente: stilul lor, în oricare gen, este supus trebuinței de a comunica cu un public – public din fața unei tribune, sau public din salon, unde fiecare e pe rând orator și ascultător. De aici rezultă ceea ce străbunii și părinții noștri numeau stil curgător – și acest stil ei îl admirau absolut. Pentru dânșii, era de la sine înțeles că vorbirea literară trebuia să se poarte după obiceiurile și legile comunicării cu glas tare, după norme specifice oratorice sau după normele conversației între oameni binecrescuți, cu educație clasică. În acest punct tocmai s-a întâmplat revoluția literară de care vorbesc. Artistul european s-a dezbinat de public, adeseori în formă ostilă și provocătoare, a început să-l disprețuiască pe față și s-a făcut om singuratic, uneori foarte hapsân; s-a dedat fără rezervă meditației și visării independente de public, s-a făcut foarte învățat și misterios. Atunci s-a isprăvit cu stilul vorbit, elocvent sau amabil de dragul publicului. Artistul scrie pentru dânsul, ori pentru alți artiști – publicul va înțelege dac-o putea, și-i va plăcea ori nu… De altfel, acum ajungea a fi semn rău să placi publicului.

Fără îndoială, acestea trebuie înțelese în general: e vorba de direcția unei mișcări foarte largi și foarte adânci în viața literară; în detalii, excepții se găsesc destule. Anatole France a reprezintat cu perfectă îndărătnicie stilul vechi, cu toate că, în jurul lui, mișcarea de care vorbim se revărsa în forme violente; dar el părea că nu vede nimic, și-i sigur că n-a înțeles cât de puțin noutățile poeziei moderne. De aceea e foarte plăcut de citit cu glas tare din Anatole France, dar e ingrat, inutil și dăunător înțelegerii literare recitarea din autori specific moderni. De câte ori am auzit pe vreun iubitor al stilului vechi spunând că nu înțelege stilul nou, am putut observa că neînțelegerea, și prin urmare antipatia, venea tocmai de la această profundă schimbare în orientarea expresiei. Artistul vorbește singur sau, mai exact, gândește în vorbe; el își urmează firul gândului și al visului, și mersul lui e subtil, minuțios, ciudat, e, în sfârșit, așa cum e gândul și visarea în adevăr, nedichisite de dragul publicului.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

Talentele a doi dintre cei mai talentați povestitori din lume – Roald Dahl și Steven Spielberg – se combină pentru prima oară pentru a aduce pe marile ecrane iubita carte pentru copii „Marele Uriaș Prietenos” (“The BFG”), devenită o lucrare clasică a genului. Filmul are premiera în România pe 2 septembrie 2016.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Cinema, Ştiri
Comenteaza! »

Muzeul de Artă Cluj-Napoca (MACN), instituție publică de interes județean, care funcționează sub autoritatea Consiliului Județean Cluj, în parteneriat cu Teatrul de Păpuși „Puck” din Cluj-Napoca, organizează, în perioada 13 – 31 iulie 2016, expoziția intitulată „Muzeul Păpușilor”. Vernisajul expoziției este programat pentru ziua de miercuri, 13 iulie 2016, cu începere de la ora 12:00, la sediul Muzeului de Artă Cluj-Napoca (Palatul Bánffy, P-ța Unirii nr. 30).

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Teatru, Ştiri
Comenteaza! »

Miercuri, 3 februarie 2016, de la ora 19:00, la Sala Eforie (Jean Georgescu) a Cinematecii Române din Bucureşti (Str. Eforie nr. 2) este lansată cartea „Un comic vede lumea: Note de călătorie 1931-1932” (“A Comedian Sees the World”) de Charles Chaplin, apărută recent la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. Traducere este realizată de Laura Carmen Cuţitaru; ediţie îngrijită, introducere şi note de Lisa Stein Haven.

Prezintă reputatul critic şi istoric de cinema Tudor Caranfil şi Mihai Fulger, redactor şef al Cinematecii Române, precum şi, din partea editurii, Cerasela Cirimpei, director de promovare. După lansarea cărţii, este prezentat filmul lui Charlie Chaplin „Luminile oraşului” („City Lights”), de la a cărui premieră s-au împlinit, pe 30 ianuarie 2016, 85 de ani. Intrarea la eveniment este liberă.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Cinema, Cărţi, Umor, Ştiri
Comenteaza! »

Revista lunară de satiră şi umor „Haz de Necaz” publică, în numărul 14 din iunie 2001, pe o pătrime de pagină, următoarele precizări ale lui George Corbu:

Prietenia (nu doar literară) ce m-a legat de emeritul umorist şi epigramist Mircea Trifu (24.02.1922 – 20.06.1994) stă la originea a ceea ce avea să devină „Războiul (duelul) sutei de sonete”. În compania, ilustră, a mult talentatului coleg, am purtat cea mai paşnică bătălie de-a lungul primelor trei luni ale anului 1970. Cele 101 sonete scrise atunci – probabil, cel mai lung duel de acest gen din literatura română – au avut ca martori pe Tudor Muşatescu şi Mircea Pavelescu, iar ca arbitru pe Victor Eftimiu. Ele îmbracă astăzi haina tiparului, înainte ca vreun editor, în a cărei venire mai sper, să le ofere veşmântul aristocratic al unei cărţi, aşa cum, de altfel, şi-au dorit protagoniştii acestei confruntări ironico-umoristice.

Meritul esenţial în acest inedit încă fapt literar – din care antologia umorului liric îşi va recruta, poate, unele piese de rezistenţă (modestia este virtutea mediocrilor), revine strălucitului confrate Mircea Trifu care, lansând provocarea, a dat startul impresionantei competiţii.

Să mi se îngădue, până la împlinirea sorocului strângerii acestor creaţii într-un volum, a-i aduce încă şi încă, omagiul meu devotat incomparabilului Mircea Trifu, pentru strălucirea cu care a slujit decenii de-a rândul epigrama românească.

Nu este, cred, lipsit de interes să amintesc faptul că despre existenţa acestui virtual volum făcea referire însuşi Mircea Trifu, anunţându-l, printre cărţile în pregătire, pe clapeta copertei primului său volum („Epigrama”, Bucureşti, Editura LITERA, 1976).

2 voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Epigrame, Poezii, Umor
2 comentarii »