Marele Uriaş Prietenos
Talentele a doi dintre cei mai talentați povestitori din lume – Roald Dahl și Steven Spielberg – se combină pentru prima oară pentru a aduce pe marile ecrane iubita carte pentru copii „Marele Uriaș Prietenos” (“The BFG”), devenită o lucrare clasică a genului. Filmul are premiera în România pe 2 septembrie 2016.
Despre producţie
În toiul nopții, atunci când toți copiii și adulții dorm un somn adânc, toate lucrurile întunecate ies din ascunzătorile lor și cutreieră lumea. Cel puțin așa i s-a zis Sophiei, o fetițe precoce de 10 ani, care doar la asta se gândește în timp ce nu reușește să adoarmă în pătuțul ei dintr-un orfelinat londonez. În timp ce toate celelalte fetițe din dormitorul comun visează liniștite, Sophie își asumă riscul de a încălca una din multele reguli ale doamnei Clonkers, strecurându-se din pat și punându-și ochelarii pentru a merge la fereastră, unde se apleacă în speranța că va descoperi cum arată lumea la ora vrăjitoarelor, într-o liniște tulburată doar de razele lunii.
Afară, în lumina fantomatică și argintie, strada ei obișnuită arată mai degrabă ca o stradă dintr-un oraș de basm, iar din întuneric se îndreaptă spre ea ceva înalt… foarte, foarte înalt. Acel ceva este un uriaș care o înșfacă pe Sophie și o duce repede în casa lui, într-un tărâm foarte, foarte îndepărtat. Din fericire pentru Sophie, acesta este Marele Uriaș Prietenos și nu seamănă deloc cu ceilalți locuitori ai Tărâmului Uriașilor. Având aproape 7 metri jumătate înălțime, cu urechi uriașe și un simț foarte ascuțit al mirosului, Marele Uriaș Prietenos este adorabil de prostuț și preferă să stea mai degrabă singur. Frații lui sunt de două ori mai înalți și cel puțin de două ori mai înfricoșători, având reputația de a mânca oameni, dar Marele Uriaș Prietenos este vegetarian și înlocuiește carnea cu o legumă dezgustătoare numită castracurcuvete.
Odată ajunsă în Tărâmul Uriașilor, Sophie se teme la început de gigantul misterios, dar își dă seama foarte repede că acesta este de fapt foarte blând și fermecător, și din moment ce ea n-a mai întâlnit vreun uriaș înainte, are o mulțime de întrebări. Marele Uriaș Prietenos o duce pe Sophie în Tărâmul Viselor, unde colecționează vise pe care apoi le suflă în urechile copiilor adormiți, și o învață tot soiul de lucruri despre magie și misterul viselor.
Amândoi fiind doi singuratici, aflați dintotdeauna pe cont propriu, o neașteptată prietenie începe să înflorească. Dar prezența Sophiei pe Tărâmul Uriașilor atrage fără voie atenția celorlalți uriași, care devin din ce în ce mai supărători. După puțin timp, Sophie și Marele Uriaș Prietenos se văd nevoiți să plece la Londra pentru a o vedea pe Regină și a o avertiza cu privire la precara situație a uriașilor, dar primul pas care trebuie făcut este să o convingă de existența acestora. Împreună, ei vor pune la cale un plan pentru a scăpa de uriași o dată pentru totdeauna.
Amblin Entertainment, în parteneriat cu Walden Media, prezintă filmul de aventură și fantezie „Marele Uriaș Prietenos”, prima adaptare live-action a strălucitei cărți pentru copii scrisă de Roald Dahl, în care sunt prezentate magia viselor și extraordinara prietenie dintre o fetiță și un uriaș prietenos. Regizat de Steven Spielberg, de trei ori premiat la galele Oscar, filmul i-a dat acestuia ocazia să lucreze din nou cu Melissa Mathison, nominalizată la Oscar pentru scenariul peliculei „E.T. Extraterestrul”, la care au colaborat în 1982. Marele Uriaș Prietenos este produs de Spielberg, p.g.a., Frank Marshall, p.g.a., și Sam Mercer, p.g.a., producătorii executivi fiind Kathleen Kennedy, John Madden, Kristie Macosko Krieger și Michael Siegel.
În film apar Mark Rylance, premiat de trei ori la galele Tony, de două ori la galele Olivier și o dată la galele Oscar, în rolul Uriașului Prietenos; Ruby Barnhill, în primul ei film artistic, dându-i viață Sophiei, o orfană care se împrietenește cu uriașul și este dusă într-o lume populată de giganți furioși; Penelope Wilton în rolul Reginei; Jemaine Clement în rolul celui mai de temut uriaș, Fleshlumpeater; Rebecca Hall în rolul menajerei Reginei; Rafe Spall în rolul dlui Tibbs, majordomul Reginei, și Bill Hader în rolul lui Bloodbottler, un alt gigant obraznic din Tărâmul Uriașilor.
Echipa de creație cuprinde mai mulți dintre colaboratorii mai vechi ai lui Spielberg, dintre care: Janusz Kaminski, director de imagine premiat de două ori la galele Oscar, Rick Carter, scenograf cu două premii Oscar în palmares, Michael Kahn, A.C.E. , editor de imagine, premiat de trei ori la galele Oscar, Joanna Johnston, designer de costume nominalizat la premiile Oscar, și legendarul John Williams, recompensat de 5 ori cu premiiler Oscar pentru coloanele sale sonore, aflat la a 24-a colaborare cu regizorul Steven Spielberg.
Lor li se alătură Robert Stromberg, de două ori câștigător la galele Oscar, în calitate de scenograf, și Joe Letteri, supervizor efecte vizuale, premiat de 4 ori la premiiler Oscar, reprezentant al Weta Digital, compania de efecte vizuale fondată de Peter Jackson.
Legătura cu filmele Disney
„Marele Uriaș Prietenos” a reprezentat într-o oarecare măsură o abatere de la normă pentru Steven Spielberg. El explică: „Am fost binecuvântat cu tot soiul de experiențe frumoase atunci când am adus povești pe ecran. Ezit când vine vorba să pun mai mult accentul pe o poveste decât pe alta deoarece toate au avut o valoare extraordinară pentru mine. Dar cred că numeroasele filme istorice pe care le-am făcut – filme precum „Lincoln”, „Podul Spionilor” și chiar mai înainte de acestea, „Amistad” și „Lista lui Schindler” – m-au încătușat cumva, deoarece trebuia să narez cu acuratețe povestea istorică.”
„Să pot evada în lumea viselor și a imaginației a fost un vis în sine,” continuă acesta. „Tocmai asta face ca „Marele Uriaș Prietenos” să fie special pentru mine, deoarece mi-a dat voie să evadez exact în acel loc în care mă simt cel mai bine, unde îmi pot lăsa imaginația să zburde.”
Conform regizorului, el a crescut cu basmele fraților Grimm, care erau foarte întunecate și înfricoșătoare, neavând niciun fel de valoare socială salvatoare. „Erau ca niște pedepse pentru copii, dar Dahl și Disney au fost de-acord cu povețele folclorului pentru copii și au îmbrățișat acest întuneric, căci ce este un basm fără un nucleu întunecat?” spune el. „Fără acel nucleu întunecat, unde mai poate exista izvăbirea și cum ne poți scoate pe toți din adâncimile unui coșmar, pentru a ne teleporta în cel mai frumos și încântător vis pe care l-am văzut vreodată?”
Faptul că Dahl a ales o fetiță să-i fie protagonistă în „Marele Uriaș Prietenos” a fost un aspect foarte apreciat de regizor. Sophie este o copilă puternică, care nu acceptă să i se impună lucruri și nu se lasă intimidată de cineva care e de 6 ori mai înalt decât ea; personajul este similar femeilor puternice care s-au aflat în centrul multor filme marca Walt Disney.
„Albă ca Zăpada și cei șapte pitici” a fost dintotdeauna filmul Disney preferat al lui Spielberg. „L-am văzut prima dată într-un cinematograf, pe când era din nou adus pe ecrane, deja a 9-a oară; aveam 7 sau 8 ani și chiar mi-a rămas în minte. Încă pot să-mi amintesc cât de speriat și îngrozit eram, dar în același timp, mă simțeam extrem de mulțumit grație finalului incredibil.”
Roald Dahl și Walt Disney chiar s-au întâlnit în aprilie, 1943, pentru a discuta pe baza unor proiecte, dintre care unul intitulat „The Gremlins”, una dintre primele povești ale lui Dahl. Filmul a fost până la urmă suspendat, dar a fost ulterior lansat sub formă de carte la editura Random House, cu ajutorul Disney, toate încasările fiind donate Fondului Benevolent Royal Air Force. Cartea a servit însă ca sursă de inspirație pentru filmul Gremlinii, în 1984, produs, întâmplător, de Spielberg.
Producătorii erau toți de părere că Marele Uriaș Prietenos va arăta ca un hibrid între un film clasic Disney și un film produs de Amblin Entertainment (compania fondată de Spielberg, Kennedy și Marshall în 1981), așa că au fost încântați atunci când studioul a dat undă verde filmului în primăvara lui 2015, „Marele Uriaș Prietenos” devenind astfel primul film Disney regizat de Steven Spielberg.
„Există un nivel al așteptărilor în cazul fanilor și cinefililor care merg să vadă filmele Disney, la care trebuie să te ridici,” spune Kennedy, „și suntem foarte mândri că am putut distribui filmul cu ajutorul unui asemenea studio.”
Alegerea actorului potrivit pentru rolul Uriaşul Prietenos
Steven Spielberg și-a dat seama că și-a găsit Uriașul Prietenos încă din prima zi de la filmările pentru „Podul spionilor”, dramă/thriller despre Războiul Rece. Renumitul actor Mark Rylance, care a apărut și în serialul „Wolf Hall” și în aclamatele piese de teatru „A douăsprezecea noapte” și „Jerusalem”, printre altele, juca în filmul lui Spielberg rolul unui spion rus încarcerat în SUA, Rudolf Abel, un personaj aflat la polul opus față de prietenosul și naivul gigant din „Marele Uriaș Prietenos”. Deși regizorul era conștient de amplitudinea talentului acestui actor, a cărui carieră o urmărise în ultimii ani, alt beculeț s-a aprins în acea zi.
„Mark se transforma complet în personajul său atunci când filmau camerele,” spune Spielberg. „Și deși îl știam ca fiind unul dintre cei mai mari actori de teatru din istorie, felul de-a fi al lui Mark în pauzele dintre filmări m-a impresionat cel mai mult. Atunci mi-am dat seama că el ar fi capabil să facă orice.”
Spielberg continuă: „Aș fi putut să realizez „Marele Uriaș Prietenos” lucrând cu actorii pe platouri supradimensionate, folosind apoi un amestec digital, însă eu am vrut ca giganții să arate diferit de oameni. Singura modalitate prin care puteam capta magia uriașilor era să îi animez pornind de la interpretările actorilor pe care i-am cooptat în distribuție și să fac animația super-fotorealistă.”
La aproape 7 metri jumătate, Uriașul Prietenos este cel mai mic dintre giganții care populează Tărâmul Uriașilor (frații săi au între 12 și 16 metri), dar este și cel mai prietenos. El vorbește limba Gobblefunk , citește romanul „Nicholas Nickleby”, scris de Dahl’s Chickens, și prinde vise pe care le transmite copiilor în timp ce aceștia dorm. „Uriașul Prietenos este un gigant pașnic, care mănâncă doar legume,” spunea scenarista Melissa Mathison. „Deși detestă castracurcuvetele, el îl mănâncă în continuare, poate și ca un semn de remușcare pentru că ceilalți uriași mănâncă doar copii.”
Rylance s-a simțit imediat inspirat de scenariul lui Mathison și declară: „Melissa a adăugat câteva răsturnări de situație și câteva schimbări, făcând povestea originală a lui Dahl mult mai dramatică, într-o manieră care îți permite să urmărești mai îndeaproape felul în care se dezvoltă prietenia dintre cele două personaje principale.”
„El e doar un neînțeles,” continuă Rylance. „Uriașul Prietenos și Sophie sunt amândoi ființe izolate, care reușesc să găsească un prieten care să-i înțeleagă, poate chiar mai bine decât se înțeleg ei înșiși, iar astfel de prieteni sunt cei mai buni. Asta face parte din dragostea și prietenia pe care și le poartă unul celuilalt.”
Alegerea actriţei potrivite pentru rolul Sophie
Pilonul care susține întreaga poveste este relația dintre Uriașul Prietenos și Sophie. Ruby Barnhill, la primul său film artistic, îi dă viață Sophiei, o copilă orfană curioasă și plină de compasiune care este furată din pătuțul ei și dusă în Tărâmul Uriașilor, dar găsirea unei tinere actrițe care să joace un rol atât de important nu a fost o perspectivă prea încurajantă.
Sophie, numită astfel după prima nepoată a lui Dahl, nu e un personaj căruia să-i poți da ordine. „Cred că ea este unul dintre cele mai puternice personaje feminine pe care le-am avut vreodată în filmele de care m-am ocupat,” declară Steven Spielberg. „Sophie îi oferă speranță Uriașului Prietenos și îl încurajează foarte mult.”
Timp de 6 luni au căutat producătorii actrița potrivită, văzând la audiții mii de fete de diferite vârste și cu diferite experiențe, dar când regizorul a cunoscut-o pe Barnhill, la momentul acela o școlăriță de 9 ani din Knutsford, Cheshire (Anglia), a rămas cu gura căscată în timpul audiției. „Avea ceva special,” spune Spielberg. „E fascinantă și incredibil de talentată, pur și simplu perfectă pentru rol.”
Producătorii au aranjat o întâlnire între Barnhill și Mark Rylance, în timpul căreia au petrecut o oră și jumătate improvizând, și atunci și-au dat seama că o găsiseră pe Sophie. „S-au înțeles din prima foarte bine și exista o chimie incredibilă între cei doi,” spune producătoarea executivă Kathleen Kennedy. „Jucau tenis de masă și baschet în pauzele dintre filmări, erau de nedespărțit.”
Conform actriței: „Fusesem la vreo 5 audiții în Londra și Berlin în care îi dădusem viață lui Sophie, așa că atunci când am auzit că am primit rolul, de-abia mai puteam să respir. A fost ceva incredibil.”
Tânăra actriță s-a simțit foarte atrasă de relația dintre personajul ei și Uriașul Prietenos. Ea declară: „Uriașul Prietenos a avut parte de dezamăgiri, așa că el e mai mereu trist. Și, desigur, frații lui se poartă groaznic cu el și îl bruschează tot timpul, spunându-i că-i pitic. Sophie e și ea singuratică și nu are pe nimeni pe această lume, la fel ca Uriașul Prietenos… într-un fel, amândoi sunt orfani.”
Producătorul Frank Marshall e de acord cu această idee, spunând: „Uriașul Prietenos nu prea are pe nimeni aproape și crede că nu are nevoie de nimeni, iar Sophie se simte cam la fel. Abia atunci când se întâlnesc, cei doi își dau seama că, de fapt, chiar au nevoie și de alte persoane.”
„Ruby este o tânără plină de fantezie și o actriță înzestrată de la natură,” spune Rylance. „Am învățat multe de la ea, cum înveți de la orice tânăr. Abilitatea ei de a transforma indicațiile tehnice complicate ale lui Steven în ceva natural este minunată, de-a dreptul remarcabilă.”
Sentimentul este reciproc. „Să lucrez cu Mark a fost o plăcere. El e mereu zâmbitor și drăguț cu mine,” spune Barnhill. „Și chiar cred că avem o relație foarte bună, aproape la fel ca cea dintre Sophie și Uriașul Prietenos.”
„Ruby e fantastică,” adaugă Kennedy, „Dar acesta a fost mereu unul dintre talentele lui Steven: capacitatea de a distribui în filmele sale copii care să posede calitățile ce pot entuziasma un public.”
Regizorul creează o atmosferă de siguranță, confort și protecție pentru copii. El explică: „Nu le vorbesc de parcă aș fi directorul școlii lor sau un părinte strict, pur și simplu purtăm o conversație. Vorbim, nimic mai mult, nu despre ce avem de lucru, ci despre cum se simt sau ce fac ei în acel moment. Îi face să se simtă de parcă ar fi într-un loc cu care sunt familiarizați. Și aceasta este cea mai bună metodă de a obține o interpretare autentică și onestă de la un actor copil.”
Oamenii din poveste
Prima și singura persoană la care Steven Spielberg s-a gândit că ar fi potrivită în rolul Reginei în film a fost actriță britanică Penelope Wilton („Hotelul Marigold”, „Mândrie și Prejudecată”). Regizorul a fost cucerit total de rolul acesteia în „Downton Abbey”, populara serie TV difuzată de PBS, în care îi dă viață personajului Isobel Crawley, și a știut că aceasta ar fi perfectă în rolul Reginei.
Wilton s-a simțit onorată că a fost luată în considerare pentru rol: „Am rămas uimită, deoarece nu mă gândeam că Steven Spielberg a auzit de mine,” râde Wilton, „Dar mi-ar plăcea să lucrez cu el oricând. Steven te lasă pe tine să alegi cum să-ți joci rolul… nu-ți spune ce trebuie să faci, el doar temperează puțin tot ceea ce faci. Îți dă un ghiont în aceeași directie atunci când vede că faci ceva ce îi place, iar dacă începi să exagerezi cu ceva, îți pune frână.”
Regina este elementul decisiv din planul Sophiei, acela de a obține sprijinul maiestății sale și de a se descotorosi pentru totdeauna de giganții turbulenți, astfel încât Uriașul Prietenos să poată duce o viață liniștită. Wilton a fost mai ales impresionată de scenariul lui Mathison, spunând: „Emoția care reiese din relația dintre personaje este extrem de reală, dar și foarte amuzantă.”
Actrița Rebecca Hall („Darul”, „Iron Man – Omul de oțel 3”), care a fost distribuită în rolul lui Mary, menajera Reginei, e de aceeași părere, spunând: „Mi-a plăcut cum a reușit Melissa să rămână fidelă spiritului cărții originale, adăugând în același timp mici nuanțe personale.”
Hall are o legătură foarte personală cu cartea lui Roald Dahl: „Copil fiind, aceasta a fost prima carte pe care am reușit să o citesc de una singură. În acea perioadă dădeam viață unui personaj numit Sophie într-o mini-serie TV la Londra, și chiar dacă nu avea nicio legătură cu cartea, îmi aduc aminte cum îmi imaginam că eu de fapt sunt Sophie din „Marele Uriaș Prietenos”.”
În rolul dlui Tibbs, majordomul Reginei, producătorii l-au ales pe actorul britanic Rafe Spall („Brokerii apocalipsei”). Domnul Tibbs, căsătorit cu menajera Mary, îl face pe Uriașul Prietenos să se simtă ca acasă în Palatul Buckingham, improvizând pentru el un scaun din ceasuri, un pian și o masă de ping pong. Întâmplător, actorul lucrase atât cu Wilton, cât și cu Hall în trecut, pentru două proiecte diferite, ceea ce a dus la crearea unei atmosfere confortabile pe platou. În plus, scenele de la Palatul Buckingham au fost filmate spre sfârșit, astfel încât cei trei actori au putut lucra cu o echipă bine stabilită.
Spall explică: „A fost foarte frumos să apărem la filmări spre sfârșitul etapei de producție. Energia de pe platou era nemaipomenită și avea un efect extraordinar de eficient, ceea ce se datora și faptului că directorii de departamente din echipa lui Steven au lucrat cu el foarte mult.”
Giganţii canibali şi criminali
Ascunsă în peștera Uriașului Prietenos din Tărâmul Uriașilor, Sophie îi zărește pentru prima oară pe cei nouă giganți înspăimântători. Pestrițul grup de bestii mistice canibale și criminale care cutreieră pământul înfulecând oameni le-a oferit lui Steven Spielberg, actorilor și echipei sale o mulțime de oportunități pentru a inventa, a crea și a se distra în moduri înfricoșătoare.
Dintre giganții malefici care trăiesc în Tărâmul Uriașilor, cei 9 frați ai Uriașului Prietenos sunt cei mai răi. Fiind mult mai mari decât fratele lor, aceștia îl tratează pe Uriașul Prietenos cu multă cruzime și dispreț, dar în maniera caracteristică lui Roadl Dahl, tot ei sunt cei care ne fac să râdem. Dahl era și el un fel de gigant în viața reală, măsurând 1,98 metri.
Fleshlumpeater, jucat de extrem de talentatul actor, comediant și muzician Jemaine Clement („Doi trubaduri la New York”), este un uriaș de aproape 16 metri cu un ego uriaș și un cap foarte mic. Deși este liderul grupului, masculul alfa, el e de fapt doar un bătăuș și un fricos, și nici măcar nu e cel mai deștept dintre toți. „Personajul meu e doar o grămadă de mușchi,” spune Clement. „Uriașul Prietenos îl descrie ca fiind canibal, ceea ce este destul de corect, din moment ce Fleshlumpeater îi consideră pe oameni – și mai ales pe copii – delicioși.”
Actorul și comediantul Bill Hader („O tipă… dezastru”, „Întors pe dos”) este Bloodbottler, creierul întregului grup. El are aproximativ 13 metri jumătate, o barbă lungă și poate fi mereu văzut alături de Fleshlumpeater, spunându-i ce să facă. „În realitate, Bloodbottler nu vrea să aibă deloc de-a face cu ceilalți uriași… el vrea doar să fie lăsat în pace,” spune Hader. „El nu-l place deloc pe Uriașul Prietenos și și-a creat propriul set de reguli pe care Uriașul Prietenos le încalcă doar prin felul său de-a fi.”
Actorul britanic Adam Godley („Charlie și Fabrica de Ciocolată”) este Manhugger, uriașul slăbuț și cel mai încet. El e cel mai nepriceput și nu se gândește decât la sine. La aproape 12 metri înălțime, Gizzardgulper este cel mai scund dintre toți cei 9 frați. Jucat de Chris Gibbs (seria TV „Reign”), el este pacifistul grupului și totodată îl idolatrizează pe Fleshlumpeater. Bonecruncher e jucat de Michael David Adamthwaite („Destinație finală 5”) și e cel mai tânăr din tot grupul, fiind totodată un scandalagiu care adesea îi pune pe ceilalți în pericol.
Meatdripper, jucat de actorul canadian Paul Moniz de Sa (seria TV „The Flash”), este glumețul grupului și adoră să meargă la vânătoare de copii. Jonathan Holmes (filmul de televiziune „Descendenții”) îi dă viață lui Childchewer, cel mai bun prieten al lui Meatdripper. El este cel mai arătos membru al grupului și, prin urmare, e mereu preocupat de felul în care arată. Actorul islandez Ólafur Ólafsson („Ultimul vânător de vrăjitoare”) este Maidmasher, cel mai elegant membru al grupului. Deși masculin în conduită și înfățișare, el este de asemenea foarte profund legat de latura sa feminină.
Butcher Boy, jucat de Daniel Bacon („Ziua în care Pământul se opri”), merge șchiopătând, ca rezultat al unei lupte avute cu Meatdripper, care l-a lăsat parțial paralizat. I-ar plăcea la nebunie ca în viitor să fie el învingătorul, dar știe că asta nu se va întâmpla niciodată, așa că e mereu cu capsa pusă.
Pentru a-i face pe cei 9 actori să devină un clan strâns legat, deși recalcitrant, echipa de producție i-a dat lui Terry Botary, fost artist al Cirque du Soleil, sarcina de a concepe coregrafia mișcărilor. Deoarece toți cei 9 actori dau viață unor giganți colosali, ei se și mișcă diferit, așa că Notary a folosit o combinație de greutăți și corzi elastice pentru a mări puterea și flexibilitatea acestora și a-i ajuta să se simtă greoi și înfipți în pământ, de parcă s-ar fi mișcat printr-un spațiu înghesuit, dându-le astfel senzația că sunt mai mari.
„Procedura pe care o folosesc le oferă actorilor libertatea de a-și modela personajele după bunul plac și conferă finețe și detaliu interpretărilor,” explică Notary. Jocul actorilor a fost filmat cu ajutorul tehnologiei de captare a mișcărilor, astfel încât personajele să fie ulterior create digital, în procesul de producție.
Pe măsură ce actorii depuneau eforturi pe partea de îmbunătățire a calităților fizice ale personajelor, personalitățile acestora și dinamica grupului au apărut pe cale naturală. „Am stat cu toții de vorbă ca să descoperim moduri prin care să facem toți uriașii să fie amuzanți, dar în același timp, trebuia să vedem cum să-i facem să fie înfricoșători și amenințători,” spune Hader. „Am muncit din greu pentru a găsi acest echilibru, dezvoltându-ne personajele astfel încât toate să fie incredibil de diferite, iar după săptămâni de antrenamente, fiecare actor își găsise o trăsătură distinctivă, un stil propriu de a merge și de a se mișca.”
În același timp, designerul de costume Joanna Johnston („Lincoln”, „Calul de luptă”) lucra cu machete de 2 metri făcute după modelul uriașilor, îmbrăcându-le pentru a-și da seama cum ar trebui să fie create costumele din punct de vedere fizic și cum ar trebui să miște. Deși uriașii au fost toți creați digital, Johnston a creat costume pentru fiecare. Acestea au sfârșit prin a deveni surse de inspirație și repere pentru actori în interpretările lor, furnizând ulterior animatorilor care urmau să aducă uriașii la viață un model detaliat și cât se poate de real pe care aceștia îl puteau imita.
„Joanna s-a întrecut pe sine cu aceste costume pentru uriași,” spune Steven Spielberg. „Erau atât de creative, atât de frumoase!”
Pe lângă modelarea înfățișării personajelor virtuale, creativitatea și atenția la detaliu dovedite de Johnston le-au oferit actorilor care interpretau personaje live-action o bază de la care să pornească pentru a-și perfecționa prestațiile. „Costumele Joannei ne-au ajutat enorm,” explică Hal. „Ea este într-adevăr unul dintre cei mai atenți și geniali designeri de costume cu care am lucrat vreodată. Precizia ei este extraordinară, totul era pus la punct, până și furoul pe care trebuia să-l port.”
Spall își aprobă colega, spunând: „Prima oară când am probat costumul făcut de Joanna, am știut imediat ce aveam de făcut deoarece fusese făcut exact pe măsura mea… puteai să simți personajul pe care urma să-l joci.”
„Ceea ce mi s-a părut foarte interesant este că începeam să merg ca Regina atunci când eram costumată,” spune Wilton.
Atunci când a creat garderoba Reginei, Johnston a căutat să integreze mici detalii care ar putea să definească linia de demarcație fină dintre fantezia unui copil și Palatul Regal. Wilton adaugă: „Deoarece aceste personaje există într-o altă lume, personajul meu poartă coliere, cercei și diademe care sunt doar cu puțin mai proeminente decât cele care s-ar purta în viața reală.”
Designerul de costume i-a pregătit lui Wilton o perucă ce era o copie autentică după una din perucile purtate de actuala Regină a Angliei, mănuși făcute de mănușarul Reginei și o poșetă confecționată de cel care se ocupă de poșetele Reginei. „Detaliile erau pus și simplu extraordinare,” o laudă Wilton pe Johnston.
„Toate aceste amănunte erau foarte importante pentru noi,” spune producătorul Frank Marshall, „deoarece ele ne ajutau să oferim o senzație de realitate care să contrasteze cu lumea închipuită.”
Având distribuția stabilită, producătorii au început să se concentreze asupra ideii de a transfera anvergura cărții pe marele ecran, ceea ce s-a dovedit a fi o provocare tehnologică care i-a stimulat imaginația regizorului. La suprafață, puzzle-ul logistic prezentat de poveste abia se observă. Dar pentru „Marele Uriaș Prietenos” a fost nevoie de mai mult decât lumi noi sintetizate pe calculator. Această poveste specială despre prietenia dintre două personaje foarte diferite, unul mic, celălalt foarte mare, unul real, celălalt fantastic, a inspirat producătorii să creeze o modalitate cu totul nouă de a contopi elementele de fantezie cu cele din realitate.
Tehnologia inovatoare
Filmările propriu-zise pentru „Marele Uriaș Prietenos” au început în primăvara lui 2015, la periferia orașului Vancouver, într-un depozit vechi unde spațiile uriașe și întunecate au devenit platforme pe care s-au construit platourile.
Pentru acest film, producătorii au proiectat o abordare cu totul nouă pentru a extinde orizonturile artei povestirii, eliminând decalajul dintre plenitudinea și însuflețirea specifice filmării live-action și posibilitățile limitate ale tehnologiilor digitale contemporane. A fost un proces care a putut fi dus la capăt doar prin intermediul metodei precise ce îi trebuia lui Spielberg pentru a-și spune povestea.
Mai degrabă decât să capteze interpretările actorilor separat, pentru ca apoi să le unească cu interpretările digitale în post-producție, aceștia au ales să apeleze la compania Weta Digital condusă de Joe Letteri și la echipa lui talentată de artiști, care trebuiau să conceapă un proces cu totul nou care să fie cât mai apropiat cu putință de filmările live-action.
Prin urmare, „Marele Uriaș Prietenos” a fost un hibrid din punct de vedere al stilului de filmare, pentru care s-a folosit un amestec de tehnici live-action și de captare a mișcărilor, cu scopul de a aduce la viață personajele fantastice ale poveștii, totul petrecându-se pe platouri reale de filmare, construite special pentru film.
Letteri („Batman vs Superman: Zorii dreptății”, „Avatar”), a cărui legătură cu Spielberg datează încă din 1993, când a lucrat ca artist grafică digitală pentru filmul Jurassic Park, a vrut să-i ofere lui Spielberg oportunitatea de a lucra cum o face el de-obicei, folosindu-se de toate elementele pe care le aduce în acest proces – echipa sa de creație, platourile live-action, iluminarea și costumele – creând simultan o lume virtuală.
„În cea mai mare parte a filmului, Sophie e o fetiță mică într-un tărâm al fanteziei locuit de uriași, dar noi i-am dat lui Steven abilitatea de a turna filmul de parcă ar fi fost în întregime live-action, pentru a elimina decalajul dintre lumile reale și cele digitale,” spune Letteri. Alte filme pentru care s-a folosit tehnologia de captare a mișcării au fost „Avatar” și „Aventurile lui Tintin: Secretul Licornului”, acestea fiind filmate pe platouri neîncăpătoare, unde actorii au trebuit să-și imagineze împrejurimile.
Regizorul a mizat și pe Simulcam, o idee creată inițial de James Cameron pe platourile „Avatar.” Simulcam este un proces de combinare a actorilor și platourilor din lumea reală cu platouri generate digital. Letteri explică: „Cu ajutorul Simulcam, noi putem preînregistra o interpretare, pe care o putem apoi reda pe monitorul camerei pentru ca operatorii să poată vedea, de fapt, interpretarea virtuală în timp real, în timp ce filmează scena live-action. Combinând cele două procese, ei pot lua diferite decizii, pot crea cadre sau pot sugera diferite acțiuni pe baza a ce se întâmplă în lumea virtuală.”
Acest nou proces i-a permis regizorului să-și filmeze actorii în costume de captare a mișcărilor pe același platou cu actorii care dădeau viață oamenilor din poveste, fiind extrem de important pentru Spielberg ca Ruby Barnhill și Mark Rylance să interacționeze unul cu celălalt.
Crearea unei legături între personajele reale şi cele virtuale
De-a lungul carierei sale, Steven Spielberg a demonstrat o abilitate specială în a crea condiții potrivite pentru ca interpretările să fie excelente, chiar și în cele mai solicitante circumstanțe. Crearea cadrului potrivit pentru ca o prietenie între un uriaș de aproape 7 metri jumătate și o fetiță de aproximativ 1,40 metri să răsară a solicitat o viziune comună și imaginație și inovații perfecționate ani de-a rândul.
„Actorii au nevoie unul de altul pentru a putea juca împreună,” spune regizorul. „Totul se reduce la abilitatea actorilor de a se putea uita unul în ochii celălalt.”
Mark Rylance adaugă: „Acesta este motivul pentru care ne uităm în ochii persoanelor cu care discutăm. Dacă vorbești cu cineva pe care nu-l poți vedea, e mult mai greu să-ți dai seama cum să pui problema, cum să o exprimi.”
Cel care a trebuit să o scoată la capăt cu provocarea de a le permite personajelor să se desfășoare în același mediu a fost scenograful veteran Rick Carter („Avatar”, „Forrest Gump”). „Scopul a fost crearea unui spațiu cât mai intim în care Steven să poată lucra cu actorii și aceștia să se poată baza unul pe celălalt, astfel încât tehnologia să nu fie un obstacol în calea regiei lui Steven și nici să nu înlăture din autenticitatea interpretărilor,” spune el.
Prin urmare, Carter și coscenograful Rob Stromberg („Alice în Țara Minunilor”, „Busola de aur”) au făcut eforturi mari pentru a cuprinde trei lumi diferite pentru ființe de trei dimensiuni diferite, în unele cazuri ei fiind nevoiți să reproducă platourile în trei exemplare. Exista un platou pentru uriașii de aproape 16 metri, unul pentru Uriașul Prietenos de 7 metri jumătate și unul imens, supradimensionat, cu stâlpi de susținere supradimensionați care să o facă pe Sophie să pară și mai mică.
Din fericire, Rylance are o încredere extraordinară în poveste, iar Ruby Barnhill o încredere extraordinară în imaginația sa. „Combinând încrederea lui Rylance în poveste și în felul în care trebuie să o interpreteze și convingerile lui Ruby conform cărora totul este posibil, cei doi actori au reușit să facă să dispară toată această lume a tehnologiei dezvoltate, astfel încât să poată să-și interpreteze personajele cât mai bine unul alături de celălalt.”
Pentru scenele pe platoul supradimensionat în care trebuiau să apară Sophie și Marele Uriaș Prietenos în același cadru, producătorii au construit o platformă cu două etaje pe care trebuia să stea cocoțat Rylance, prin fața lui perindându-se o cameră pentru captarea mișcărilor, care să permită contactul vizual și un raport real.
Chiar și platourile pentru captarea mișcărilor au fost construite pentru a împăca diferența de mărime dinte Uriașul Prietenos și frații săi bătăuși, astfel încât Jemaine Clement, Bill Hader și gașca lor de goliați se ghemuiau și se înghesuiau în macheta cenușie după peștera Uriașului Prietenos, jucând în fața unui Uriaș Prietenos de mărimea unei păpuși din cârpe, în timp ce Rylance juca în spatele camerelor (sau, dacă spațiul o permitea, se ghemuia într-un colț pentru a face contact vizual cu ceilalți colegi ai săi).
Prin urmare, Spielberg se afla într-o continuă mișcare de la un platou la altul, jonglând cu o varietate de tehnici de filmare pe diferite scene, într-un spațiu care măsura peste 3000 de metri pătrați. În pauze, el se strecura în unul dintre cele două corturi mici amenajate pe platforme, unde erau expuse o duzină de ecrane.
Acolo, regizorul putea proiecta, construi și regândi anumite cadre, folosindu-se de camera de filmat mică. Inițial amenajate ca un mijloc prin care regizorul să vadă toate filmările realizate cu ajutorul tehnicii de captare a mișcărilor, abilitățile și entuziasmul regizorului au transformat rapid corturile într-un centru de descoperire, prin care se elimina și mai mult decalajul dintre filmatul tradițional și procesele digitale ale secolului XXI.
Platourile de filmare
Mediul creat pe vastele platforme ale depozitului avea nevoie de mult mai mult decât simpla cuprindere a personajelor de dimensiuni variate. Scenograful Rick Carter și echipa sa au făcut eforturi mari pentru a a se asigura că mediul în care se desfășurau interpretările erau cât mai frumoase, înfricoșătoare și bogate cu putință. Joe Letteri explică: „Atunci când Mark Rylance e pe platou și joacă, el se află într-un duplicat al lumii sale reale, în peștera sa, cu vatra sa, masa sa, scaunul său și barca în care doarme.”
Conform producătoarei executive Kristie Macosko Krieger („Podul Spionilor”, „Lincoln”): „Cel mai important lucru pentru Steven era ca actorii să considere împrejurimile ca fiind reale, putând astfel să elimine din vederea periferică orice se întâmpla în jurul lor.”
Unul dintre rolurile scenografiei este să creeze medii și locuri care să evoce nu doar povestea și personajele, ci și temele filmului. Ca atare, echipa de producție a inventat lumi cuprinse în alte lumi, în care Spielberg își putea crea propria viziune referitoare la povestea lui Dahl. „Steven a pornit la drum printr-un proces foarte intim, cu un calculator și câțiva oameni într-o cameră,” explică Carter, „iar apoi am ajuns să ne folosim de un spațiu mare pe care l-am extins, încercând în același timp să păstrăm atmosfera la fel de intimă.”
Printre platourile tradiționale scumpe au fost incluse: tavanele înalte și nuanțele de roșu și auriu ale Palatului Buckingham, demodata căsuță scandinavă în care Uriașul Prietenos le transmite un vis frumos unui băiețel și familiei lui, orfelinatul întunecat și uitat de pe o stradă pietruită din Londra, așezat în linie cu mici prăvălii și felinare cu gaz, dar și interiorul singuratic al dormitorului comun unde începe aventura lui Sophie și a uriașului său prieten. Și toate aceste platouri erau la câțiva pași unul de altul. „Te simțeai de parcă aveai acces la propriul și micuțul tău Disneyland,” spune Macosko Krieger.
Pentru producătoarea executivă Kathleen Kennedy, platourile au transmis un sentiment de atemporalitate, care se sincroniza foarte bine cu povestea originală a lui Roald Dahl. „Dahl spunea o poveste universală, iar unul dintre motivele principale pentru care am construit aceste platouri a fost de a da filmului acea calitate ușor nepământeană,” spune ea. „S-ar putea să recunoști un colț de stradă sau o clădire, să observi un stil arhitectural care ți se pare familiar, dar nu poți să le localizezi exact, și asta îți permite să evadezi în această lume care pare de basm.”
„Rick Carter a făcut o treabă uluitoare,” spune Spielberg. „El a proiectat totul, de la cea mai incredibilă stradă pietruită în stilul lui Dickens la măreața sală de bal din Palatul Buckingham, pe care noi am construit-o practic.”
Penelope Wilton adaugă: „Este un duplicat extraordinar al sălii adevărate, cu același covor, aceleași tablouri pe care le găseși în palat. Tot ei au proiectat dormitorul Reginei, care avea o tencuială cu elemente decorative din lemn, placate cu aur, și care arăta minunat.”
Rylance, de asemenea, a apreciat atenția și detaliile cu care au fost construite platourile, unele dintre ele fiind create exclusiv pentru ca actorii și producătorii să poată simți din punct de vedere tactil lumile pe care trebuiau să le exploreze. „Multe dintre elementele create nu vor fi niciodată văzute de public,” spune Rylance. „Ele erau acolo doar pentru a încuraja senzația de joacă în rândul nostru, lucru valabil și pentru Steven.”
La fel de impresionantă era și recuzita magică și inventivă care împodobea fiecare platou, unele elemente existând uneori și în două sau trei exemplare de dimensiuni diferite. Pe unele dintre aceste platouri existau articole cărora Uriașul Prietenos și ceilalți giganți le găsiseră alte întrebuințări: o bancă făcută din aripile unui avion de vânătoare, o sabie folosită ca ac, o furcă și o lopată folosite ca furculiță și lingură, o cadă pe post de bol, un furtun de incendiu folosit pe post de curea, hubloul unui vas în loc de lupă, coada unei mături pe post de stilou și multe altele.
„S-a investit atât de multă dragoste în fiecare piesă din recuzită,” spune Spielberg, „atât de multă atenție pentru realizarea unui element simplu precum desaga Uriașului Prietenos, pe care Rick a făcut-o să semene cu geanta unui doctor. Desigur că în ea Uriașul își cară visele, dar acele vise sunt un soi de medicament pentru copiii care au nevoie de ele, iar geanta a fost încropită din mai multe bucăți separate, ca un Frankenstein al genților, pentru a aduce cu o pătură din petice.”
Pe lângă platourile tradiționale – pe care publicul le va vedea exact cum au fost filmate și iluminate – au existat și platourile parțial reale. Acestea erau spațiile în care Sophie urma să locuiască alături de Uriașul Prietenos, care ulterior urmau să fie mărite și ajustate în procesul de post-producție. Printre ele se numărau tărâmul magic învăluit în ceață cunoscut sub numele de Tărâmul Viselor, acolo unde Sophie și Uriașul Prietenos merg să prindă vise, un peisaj deluros vast, cu rădăcini de copaci înnodate, în nuanțe verzi de mușchi, și mohorâtul și terifiantul Tărâm al Uriașilor – pustiu, sterp și presărat cu rămășițele jafurilor înfăptuite de giganți în timpul letalelor călătorii în lumea oamenilor.
„Deși am creat o lume virtuală, există de asemenea un echivalent live-action pentru tot ce-am făcut,” spune Joe Letteri. „De aceea este grozav să poți lucra cu oameni precum Rick Carter, care pot să-și folosească talentul pentru a proiecta o lume fantastică ce se poate realiza în sensul fizic, dar și pe platourile virtuale.”
Magicele efecte de iluminare
Dacă producătorii ar fi încercat să realizeze „Marele Uriaș Prietenos” în 1982, atunci când Roald Dahl și-a lanst cartea, ar fi ieșit un film complet diferit, dar datorită tehnologiei de captare a mișcărilor și cinematografiei digitale din zilele noastre, rezigorul a putut să creeze așa cum trebuie relația specială dintre micuța orfană Sophie și Uriașul Prietenos.
Magia de pe ecran arată atât de frumos în mare parte datorită contribuției extraordinare a directorului de imagine Janusz Kaminski („Podul spionilor”, „Salvați soldatul Ryan”). Kaminski a fost indispensabil în iluminarea tuturor platourilor unde se filmau scenele live-action și a platourilor virtuale folosite pentru turnarea scenelor cu ajutorul tehnologiei de captare a mișcărilor, astfel încât acestea puteau fi ulterior combinate uniform.
„A fost grozav să putem lucra cu Janusz deoarece imaginile sale sunt de-o bogăție aparte, care se poate observa direct pe ecrane,” spune producătorul Frank Marshall. „El ne-a ajutat și ne-a călăuzit în procesul de creare a acestei lumi, astfel încât cele două universuri să devină unul, pe măsură ce sari dintr-un cadru în altul.”
„Janusz vede lumina într-un mod pe care nu l-am mai întâlnit la nimeni până acum, un mod pe care cu siguranță nu îl înțeleg în întregime,” adaugă Joe Letteri. „Conversațiile noastre cu privire la ce ar trebui să includem în film sunt pe niveluri care-i permit să vadă în întuneric, să descopere apoi relația acestuia cu lumina, pentru a găsi ulterior nuanțele dintre cele două, acolo unde lumina și umbrele interacționează cu adevărat între ele.”
Acesta continuă: „Janusz folosește lumina ca pe o acuarelă, astfel încât atunci când toată lumea a văzut platourile complet iluminate, și-au dat seama că e ceva magic. Arătau mai bine decât ne-am fi putut imagina.”
„Marele Uriaș Prietenos” i-a oferit lui John Williams, legendar compozitor cu care Spielberg a colaborat în mai multe rânduri, o varietate de ocazii unice din punct de vedere muzical și orchestral. „Tot îi spuneam lui Steven că acest film este aproape ca opera pentru copii sau baletul pentru copii, unde sunt incluse și dansuri,” explică Williams. „Uriașul Prietenos încearcă să prindă vise cu plasa și se mișcă de parcă ar fi Ray Bolger sau Fred Astaire dansând. E o secvență muzicală și coregrafică incredibilă, pentru care orchestra a trebuit să facă lucruri asociate mai mult cu filmele musical.”
El continuă: „Tematic, e destul de divers, și odată ce am adăugat niște structuri orchestrale care mai degrabă te duc cu gândul la teatru, deja parcă nu ți se părea că te mai uiți la un film ci la un fel de spectacol de teatru… aproape că te aștepți să vezi și o cortină.”
Despre distribuţie
Mark Rylance (Uriașul Prietenos) a impresionat publicul și criticii la fel de mult de-a lungul carierei sale remarcabile, prestațiile sale aducându-i un premiu Oscar, trei premii Tony, 2 premii Olivier și 3 premii BAFTA. „Marele Uriaș Prietenos” reprezintă cea de-a doua colaborare a actorului cu regizorul Steven Spielberg, care va fi urmată de un al treilea film regizat de Spielberg în care va apărea și Rylance, „Ready Player One”, care se va lansa în luna martie a anului 2018.
Rylance a captat de curând atenția spectatorilor din întreaga lume datorită prestației sale premiate la galele Oscar și BAFTA din „Podul Spionilor”, unde îi dă viață lui Rudolf Abel, și a rolului din seria apreciată de critici „Wolf Hall”, regizat de Peter Kosminksy, care a fost difuzată în mai multe țări, inclusiv în Statele Unite și în Marea Britanie. Felul în care i-a dat viață lui Thomas Cromwell i-a adus actorului un premiu BAFTA TV la categoria „Cel mai bun actor în rol principal într-o mini-serie TV sau film artistic” și o nominalizare la premiile Emmy.
Rylance s-a născut în Anglia în 1960 și s-a stabilit cu întreaga familie în SUA, în 1962. El a locuit în Connecticut până în 1969, când s-a mutat în Milwaukee, Wisconsin, unde a trăit până s-a întors la Londra în 1978. El a urmat cursurile Academiei Regale de Artă Dramatică (1978-1980) sub îndrumarea lui Hugh Cruttwell. Rylance a lucrat mai întâi la Citizens Theatre din Glasgow în 1980, unde a făcut parte timp de un an din trupă, alături de care a călătorit la Veneția pentru Carnaval, la teatrul Goldoni, și care i-a permis să primească propriul card Equity, ce-i atesta apartenența la sindicatul actorilor din Marea Britanie.
Pe lângă multiplele sale roluri principale, Rylance a fost și directorul artistic al teatrului Shakespeare’s Globe din Londra timp de 10 ani (1996-2006) și a avut o contribuție importantă în obținerea unui succes neîntrerupt. Recent, Rylance s-a întors la teatrul Globe, mai exact la Sam Wanamaker Playhouse, pentru a-i da viață regelui Philippe al V-lea în piesa „Farinelli and the King”, scrisă de Claire van Kampen, producție care ulterior s-a jucat la teatrul Duke of York, din cartierul West End din Londra. În 2007, Rylance a scris prima lui piesă, „I am Shakespeare”, care a fost jucată pentru prima oară la Festivalul de Teatru din Chichester, în regia lui Matthew Warchus, și a fost publicată în 2012 la editura Nick Hern Books. El a mai lucrat și pentru alte companii de teatru, printre care: Royal Shakespeare Company, Royal National Theatre, Bush, Trycicle, Shared Experience, Theatre for a New Audience (New York), dar și London Theatre of Imagination și Phoebus Cart, propriile companii. Pe parcursul carierei sale, Rylance a jucat în mai bine de 50 de producții scrise de Shakespeare și de alți contemporani.
Actorul a mai apărut și în alte piese de teatru precum: „Nice Fish”, în rolul lui Ron, piesă pe care Rylance a scris-o împreună cu Louis Jenkins și care a fost jucată anul acesta la New York și Boston; „A douăsprezecea noapte”, în rolul contesei Olivia; „Richard al III-lea” și „Jerusalem”, în rolul lui Johnny „Rooster” Byron. Printre alte prestații de pe scenele din West End și Broadway se numără piesele „La Bête”, în rolul lui Valere, și „Boeing-Boeing”, în rolul lui Robert. Rylance a primit premii Tony la categoria „Cel mai bun actor” pentru rolurile din „A douăsprezecea noapte”, „Jerusalem” și „Boeing-Boeing”, premii Olivier la aceeași categorie pentru rolurile din „Jerusalem” și „Mult zgomot pentru nimic”, dar și un premiu BAFTA la categoria „Cel mai bun actor” pentru filmul de televiziune „The Government Inspector”.
De asemenea, actorul a apărut și în alte producții precum: „The Gunman. Pe viață și pe moarte”, în regia lui Pierre Morel, „Days and Nights”, lansat la Festivalul Internațional de Film de la Palm Springs în 2014, în regia lui Christian Camargo, produs de Juliet Rylance, „Anonim”, „Cealaltă moștenitoare Boleyn”, „The Grass Arena”, „Love Lies Bleeding”, „Intimitate”, „Îngeri și insecte”, „Nocturne” și „Institutul Benjamenta”, regizat de frații Quay. Totodată, el îi dă voce lui Flop în seria TV animată „Bing”, difuzată de BBC.
Rylance este ambasadorul mișcării globale Survival, care militează pentru drepturile triburilor, membru al instituției filantropice Peace Direct, organizație dedicată rezolvării nonviolente a conflictelor, membru onorific al Middle Temple Hall din Londra și membru în consiliul de administrație al Shakesperean Authorship Trust.
Ruby Barnhill (Sophie) debutează într-un film artistic cu rolul din „Marele Uriaş Prietenos”. Ruby a început să joace în producții de teatru locale pentru copii, primul său rol profesionist fiind în „4 O’Clock Club”, drama pentru copii premiată la galele BAFTA, difuzată de BBC. Ea a moștenit pasiunea pentru actorie de la tatăl său, actorul/scenaristul britanic Paul Barnhill.
Ruby locuiește în Knutsford, Cheshire (Anglia), împreună cu părinții săi și sora ei mai mică, printre hobbyurile sale numărându-se desenul, muzica, inventarea de povești și orice are legătură cu filmele. Aceasta speră ca într-o zi să devină ea însăși regizor.
Penelope Wilton (Regina) are un palmares bogat, format din roluri în televiziune, teatru și filme artistice. Ea este, probabil, recunoscută mai ales pentru rolul din populara serie TV „Downton Abbey”, în care îi dă viață lui Isobel Crawley.
Printre numeroasele ei roluri în piese de teatru se numără și cele din: „Alchimistul” (NT Old Vic Theatre), „Little Foxes” (Donmar Warehouse), „Pescărușul” (Barbican), „Livada de vișini” (RSC Swan Theatre), „Vânătorul de fuste” (NT Lyttelton), „Totul e bine când se termină cu bine” (Greenwich Theatre). În plus, ea a dat viață unora dintre cele mai faimoase personaje din istoria teatrului, dintre care: Masha în „Pescărușul” (Festivalul de Teatru de la Chichester), Gertrude în „Hamlet” (Wyndhams Theatre), Tess în „Tess” (NT Lyttelton) și Cordelia în „Regele Lear” (NT Old Vic Theatre).
Pentru rolul lui Miss Madrigal din „The Chalk Garden” (Donmar Warehouse), actrița a fost premiată în 2008 la categoria „Cea mai bună actriță” la galele premiilor Evening Standard și a primit o nominalizare la premiile Olivier. Wilton a primit și alte nominalizări la galele premiilor Olivier pentru rolurile sale din: „John Gabriel Borkman” (Donmar Warehouse), „Adânca mare albastră” (Almeida Theatre), „The Secret Rapture” (NT Lyttelton), „Mult zgomot pentru nimic” (NT Olivier) și „Om și supraom” (NT Olivier).
Wilton a apărut, printre altele, și în filmele: „Hotelul Marigold”, „Băieții care fac istoria”, „Mândrie și prejudecată”, „Match Point”, „Lupta cu zombi”, „Iris”, „Strigătul Libertății”, „Iubita locotenentului francez” și „Vinovat e valetul”. Pe micul ecran, actrița a jucat în: „Doctor Who”, „Miss Marple: Misterul din oglindă”, „The Borrowers”, „Othello”, „The Tale of Beatrix Potter” și „King Lear”.
Rebecca Hall (Mary) este o actriță britanico-americană care și-a câștigat un renume aproape imediat ca una dintre cele mai bune actrițe din generația ei. Într-o carieră care i-a permis să joace pe micile și marile ecrane, dar și pe scene de teatru celebre, Hall a avut ocazia de a lucra alături de nume mari din industrie, consacrându-se ca o actriță de top, care continuă să se provoace pe sine cu fiecare rol nou.
În această toamnă, Rebecca va apărea în pelicula „Christine”, regizată de Antonio Campos, în care vor juca și Michael C. Hall, Tracy Letts și Maria Dizzia. Bazată pe evenimente din viața Christinei Chubbuck, povestea se concentrează asupra unei tinere și muncitoare, dar neliniștite, prezentatoare de la o stație de televiziune dintr-un oraș mic, acțiunea petrecându-se în anii 1970. Filmul a fost lansat anul acesta la Festivalul de Film de la Sundance, Orchard urmând să-l aducă în cinematografe începând cu luna octombrie a acestui an.
Hall a încheiat filmările pentru producția filmului independent „Permission”, în care va apărea alături de Dan Stevens, Gina Gershon și Jason Sudeikis. Filmul, în care ea va avea un dublu rol, de actriță și producătoare, spune povestea unui cuplu, Anna (Hall) și Will (Stevens), care n-au mai avut alte relații decât cea actuală. La petrecerea de 30 de ani a Annei, un prieten face o glumă, sugerându-le că ar trebui să mai încerce să umble și cu alte persoane înainte de a ajunge la inevitabila lor căsătorie. Gluma persistă, așa că Anna, până la urmă, îi propune lui Will să încerce acest experiment. Pe măsură ce se aventurează în afara granițelor monogamiei, ei sunt forțați să evolueze și, până la urmă, să crească. Actrița a finalizat filmările și pentru pelicula „The Dinner”, un film din categoriile mister și thriller, bazat pe romanul cu același nume al lui Herman Koch. Regizat de Oren Moverman, filmul explorează ce pot să facă unii părinți pentru a-și proteja copiii.
Hall a putut fi urmărită recent alături de Jason Bateman și Joel Edgerton în popularul thriller „Darul”, peliculă regizată de același Edgerton. Hall și Bateman dau viață unui cuplu proaspăt căsătorit, viața fiindu-le dată peste cap atunci când o cunoștință din trecut a soțului începe să le aducă cadouri misterioase și dezvăluie un secret oribil, vechi de mai bine de 20 de ani.
Hall a fost aclamată de critici pentru rolul său din „Vicky Cristina Barcelona”, film regizat de Woody Allen, în care apar și Penelope Cruz, Scarlett Johansson și Javier Bardem. Pentru rolul său, actrița a primit nominalizări la galele Globurilor de Aur, BAFTA (la categoria „Orange Rising Star”), Cercului Criticilor din Londra și Gotham.
Actrița a mai apărut și în alte filme, precum: „Tumbledown”, în regia lui Sean Mewshaw, alături de Jason Sudeikis; „Transcendence: Viață după moarte”, debutul regizoral al lui Wally Pfister, în care joacă Johnny Depp și Paul Bettany; „O promisiune”, în regia lui Patrice Leconte, alături de Alan Rickman; „Conspirația”, în regia lui John Crowley; „Iron Man – Omul de oțel 3”, în regia lui Shane Black; „Jucătoarea”, în regia lui Stephen Frears; „The Awakening”, în regia lui Nick Murphy, pentru care a primit nominalizări la categoria „Cea mai bună actriță” la galele premiilor British Independent Film și Gotham; „Orașul”, în regia lui Ben Affleck, care a primit în 2010 premiul la categoria „Cea mai bună distribuție” la galele National Board of Review; „Everything Must Go”, în regia lui Dan Rush; „Cu plăcere”, în regia lui Nicole Holofcener, pentru care distribuția și echipa de producție au primit premiul Independent Spirit Robert Altman și o nominalizare la categoria „Cea mai bună distribuție” la galele premiilor Gotham Independent Film; „Dorian Gray”, în regia lui Oliver Parker; „Frost/Nixon”, în regia lui Ron Howard, pentru care ea și întreaga distribuție au primit o nominalizare la categoria „Cea mai bună distribuție într-un film” la galele SAG; „Prestigiul”, în regia lui Christopher Nolan, pentru care a primit nominalizări la galele premiilor UK Empire și Cercul Criticilor din Londra la categoria „Cel mai bun debut” și „Flirt de nota 10”, în regia lui Tom Vaughan, filmul în care și-a făcut debutul.
Hall a jucat și în aclamata mini-serie regizată de Susanna White, „Ultima paradă”, difuzată de HBO și BBC, adaptată de Tom Stoppard după romanul scris de Ford Madox Ford. Pentru rolul său, actrița a primit un premiu la categoria „Cea mai bună actriță” din partea Broadcasting Press și o nominalizare la gala premiilor BAFTA TV la categoria „Cea mai bună actriță în rol principal”, dar și o nominalizare la premiile Critics Choice la categoria „Cea mai bună actriță într-un film artistic sau mini-serie TV”. De asemenea, Hall a apărut în: „Red Riding: In the Year of Our Lord 1974”, în regia lui Julian Jarrold, pentru care a primit un premiu la galele BAFTA TV la categoria „Cea mai bună actriță într-un rol secundar”; „Einstein și Eddington”, în regia lui Philip Martin; „Palatul lui Joe”, în regia lui Stephen Poliakoff; „Întinsa mare a sargaselor”, în regia lui Brendan Maher; „Don’t Leave Me This Way”, în regia lui Stuart Orme, și „The Camomile Lawn”, în regia lui Peter Hall.
În ceea ce privește activitatea ei în teatru, Hall a primit un premiu Ian Charleson pentru rolul lui Vivie din piesa „Profesiunea doamnei Warren”, jucată la teatrul West End, iar anul următor a primit un premiu special Ian Charleson pentru rolul Rosalindei din „Cum vă place”, care s-a jucat prima oară la teatrul Royal Bath, iar apoi s-a jucat în mai multe teatre din Marea Britanie și Statele Unite. Ulterior, ea a primit același premiu pentru rolul din „Poveste de iarnă”, în care îi dă viață lui Hermione, piesa fiind produsă de The Bridge Project. Ea și-a făcut debutul pe Broadway în piesa „Machinal”, la compania de teatru Rundabout, piesa fiind scrisă de Sophie Treadwell și regizată de Lyndsey Turner, câștigătoare a premiului Olivier.
Despre realizatori
Steven Spielberg (regizor/producător), unul dintre cei mai de succes și influenți regizori/producători, este președintele companiei Amblin Partners. Fondată în 2015, compania de creare conținut este condusă de Spielberg în parteneriat cu Participant Media, The Reliance Anil Dhirubhai Group și Entertainment One.
Spielberg este, de asemenea, regizorul care a produs cele mai mari încasări din toate timpurile, acesta stând la cârma unor blockbuster-e precum „Fălci”, „E.T. Extraterestrul”, franciza „Indiana Jones” și „Jurassic Park”. Printre multitudinea de distincții primite se numără și 3 premii Oscar.
Spielberg a fost răsplătit cu primele sale premii Oscar, la categoriile „Cel mai bun regizor” și „Cel mai bun film”, pentru aclamatul Lista lui Schindler, peliculă care a primit 7 premii Oscar. Filmul a fost numit și „Cel mai bun film” al anului 1993 de mai multe asociații de critici importante, ca o completare la cele 7 premii BAFTA și 3 Globuri de Aur, inclusiv la categoriile „Cel mai bun film” și „Cel mai bun regizor.” Spielberg a primit și un premiu din partea Asociației Regizorilor din America pentru contribuția adusă filmului.
Spielberg a primit cel de-al treilea premiu Oscar pentru drama „Salvați soldatul Ryan”, a cărei acțiune se petrece în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la categoria „Cel mai bun regizor”; filmul a avut cele mai mari încasări pe plan intern ale anului 1998. De asemenea, pelicula a fost una dintre cele mai premiate ale anului, fiind răsplătită cu încă 4 premii Oscar, două Globuri de Aur, la categoriile „Cel mai bun film – dramă” și „Cel mai bun regizor,” și alte distincții din partea a numeroase asociații de critici, la aceleași categorii. Spielberg a mai primit pentru acest film și un premiu din partea Asociației Regizorilor din America, iar unul din partea Asociației Producătorilor din America, cel din urmă fiind acordat și celorlalți producători ai peliculei. În același an, Asociația Producătorilor din America i-a oferit lui Spielberg prestigiosul premiu Milestone pentru contribuția epocală adusă industriei cinematografice.
De asemenea, el a primit nominalizări la galele premiilor Oscar la categoria „Cel mai bun regizor” pentru „Lincoln”, „Munchen”, „E.T. Extraterestrul”, „Indiana Jones și Căutătorii arcei pierdute” și „Întâlnire de gradul trei”. În plus, el a primit și nominalizări la galele Asociației Regizorilor din America pentru aceste filme, dar și pentru „Fălci”, „Culoarea purpurie”, „Imperiul soarelui” și „Amistad”. Având 11 până acum, Spielberg este regizorul cu cele mai multe nominalizări la premiile acordate de Asociația Regizorilor din America. În 2000, el a primit din partea Asociației Regizorilor din America un premiu pentru întreaga carieră. El este de asemenea un laureat al premiului Irving G. Thalberg acordat de Academia de Arte și Științe în Televiziune, al premiului Cecil B. DeMille acordat de Asociația Presei Străine de la Hollywood, al premiului Kennedy Center Honor, dar și al altor premii acordate pentru cariera sa impresionantă.
Cariera lui Spielberg a început în 1968 cu scurt metrajul „Amblin”, el devenind astfel cel mai tânăr regizor din toate timpurile care a semnat un contract pe termen lung cu un studio. El a regizat episoade din serii TV precum „Night Gallery”, „Marcus Welby, M.D.” și „Columbo”, ajungând în centrul atenției în 1971 pentru contribuția adusă filmului de televiziune „Duel pe autostradă”. Trei ani mai târziu, acesta și-a făcut debutul regizoral într-un film artistic cu „Drumul spre Sugarland”, bazat pe un scenariu la care a contribuit și el. Următorul său film a fost „Fălci”, prima peliculă din istorie care a trecut de borna de 100 de milioane de dolari încasări.
În 1984, Spielberg și-a format propria companie de producție, Amblin Entertainment. Sub egida acestei companii, el a fost producător sau producător executiv al unor filme populare precum „Gremlinii”, „Tâlharii”, „Înapoi în viitor” (toată trilogia), „Cine vrea pielea lui Roger Rabbit?”, „O aventură americană”, „Tornada”, „Masca lui Zorro” și filmele „Bărbații în negru”.
În 1994, Spielberg, în parteneriat cu Jeffrey Katzenberg și David Geffen, a pus bazele studiourilor DreamWorks. Acestea s-au bucurat de succese comerciale, dar și în rândul criticilor, producând inclusiv trei filme premiate unul după altul la galele Oscar, la categoria „Cel mai bun film”: „American Beauty”, „Gladiatorul” și „O minte sclipitoare”. DreamWorks a produs de unul singur sau în parteneriat cu alte studiouri o varietate de filme artistice, inclusiv blockbuster-ele Transformers, dramele de război cu acțiunea petrecându-se în timpul celui de-al Doilea Război Mondial regizate de Clint Eastwood – „Steaguri pline de glorie” și „Scrisori din Iwo Jima” – cel din urmă obținând și o nominalizare la galele Oscar la categoria „Cel mai bun film”, „Un socru de coșmar” și „Doi cuscri de coșmar”, dar și „Avertizarea”. Sub egida acestui studio, Spielberg a regizat filme precum „Războiul lumilor”, „Raport special”, „Prinde-mă! Dacă poți!” și „Inteligență artificială”.
Pe lângă activitatea sa din domeniul cinematografiei, Spielberg și-a dedicat resursele și timpul unei varietăți de cauze filantropice. El a pus bazele fundației Righteous Persons folosindu-se de tot profitul obținut de pe urma peliculei „Lista lui Schindler”. De asemenea, el a pus bazele fundației Shoah Visual History, care în 2006 a devenit USC Shoah Foundation – The Institute for Visual History and Education. Institutul a înregistrat mai bine de 53.000 de interviuri cu supraviețuitorii și alți martori ai Holocaustului, dar și ai altor genocide, acesta având ca scop transformarea mărturiilor într-o voce convingătoare care să militeze pentru educație și acțiune. În plus, Spielberg este președintele emerit al fundației Starlight Children.
Melissa Mathison (scenarist) a avut o carieră scurtă, dar care oferă un studiu de caz al unui artist ce a reușit să scoată maximul de beneficii din fiecare oportunitate care i-a fost oferită. Deși a contribuit la aproximativ 6 filme în toată cariera sa, scenarista decedând, la vârsta de 65 de ani, din cauza unor complicații de ordin medical – ea suferea de cancer neuroendocrin – Mathison și-a câștigat pentru totdeauna un loc în cultura pop americană datorită contribuției aduse filmului „E.T. Extraterestrul”, în 1982.
Fiica unui tată jurnalist și a unei mame gazetare cu jumătate de normă, Mathison a crescut în Hollywood Hills. Ea a lucrat ca ziarist independent pentru revista TIME și ca asistentă a lui Coppola pe platourile de filmare ale peliculei „Nașul II” în 1974, colaborând din nou cu regizorul ca asistent de producție în 1979, pentru producția „Apocalipsa acum”. Faimosul regizor a îndemnat-o să își încerce norocul cu scenaristica, rezultatul fiind scenariul filmului „Armăsarul negru”, lansat în 1979. Bazat pe romanul pentru copii scris de Walter Farley, devenit un clasic, povestea se concentrează în jurul unui băiat și al calului său; filmul a devenit faimos atât datorită adaptării sensibile, cât și datorită metodelor de redare a poveștii folosite de realizatorii peliculei.
În timp ce se afla în trecere pe platourile de filmare ale peliculei „Indiana Jones și Căutătorii arcei pierdute”, Mathison a fost abordată de regizorul Steven Spielberg, care a rugat-o să scrie un scenariu despre un extraterestru părăsit pe Pământ. Opt săptămâni mai târziu, aceasta finalizase prima schiță a scenariului pentru „E.T. Extraterestrul”. Acesta a fost primul scenariu scris în întregime de ea și primul scenariu original. Filmul a fost răsplătit cu 4 premii Oscar și a avut încasări de peste 793 de milioane de dolari în întreaga lume, fiind selectat în 1994 pentru a fi inclus în Registrul Național de Film al Statelor Unite al Bibliotecii Congresului.
Roald Dahl (autor) a fost spion, pilot de luptă din categoria „ace” – acesta a doborât cel puțin 5 avioane inamice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – amator de ciocolată și inventator în domeniul medical. El este autorul cărților pentru copii „Charlie și fabrica de ciocolată”, „Matilda”, „Marele Uriaș Prietenos” și al altor povești briliante. El rămâne cel mai bun povestitor al lumii.
Născut în Cardiff, având origini norvegiene, Dahl s-a alăturat forțelor aeriene britanice la vârsta de 23 de ani și a început să scrie, inițial pentru adulți, după ce a fost rănit într-un accident aviactic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Stând într-o baracă în fundul grădinii sale, înconjurat de vechituri ciudate precum o valiză (folosită ca scăunel pentru picior), propriul său os iliac (pe care trebuise să-l înlocuiască) și o minge grea din staniol (formată din ambalajele de ciocolată adunate ani de-a rândul), Dahl a început să scrie câteva dintre cele mai iubite povești pentru copii. Prima sa realizare, „James și piersica uriașă”, a fost publicată în 1961, devenind extrem de populară, fiecare carte lansată ulterior devenind la rândul ei un bestseller.
Astăzi, poveștile sale sunt disponibile în 58 de limbi și, după o estimare moderată, cărțile sale s-au vândut în mai bine de 200 de milioane de exemplare. Multe dintre aceste povești au fost adaptate pentru marele ecran și scenele de teatru, filmul clasic din 1971 „Willy Wonka și fabrica de ciocolată”, aclamatul „Fantastic Mr. Fox”, în regia lui Wes Anderson, și musicalul „Matilda” produs de Royal Shakespeare Company, muzica fiind asigurată de Tim Minchin, fiind doar câteva exemple.
Roald Dahl Estate donează 10% din toate încasările obținute pe urma scrierilor și drepturilor de autor ale lui Dahl instituțiilor filantropice partenere, care includ programe de asistență medicală specializată pentru copii, subvenții oferite familiilor nevoiașe și programe educaționale. Pentru mai multe informații, puteți accesa www.roalddahl.com.
Frank Marshall (producător) este unul dintre cei mai importanți producători de film din industria de divertisment. Munca sa a ajuns să definească o generație de iubitori de cinema, acesta fiind responsabil pentru pelicule populare intrate în istorie precum „Înapoi în viitor”, „Cine vrea pielea lui Roger Rabbit?” și franciza „Indiana Jones”. Pe lângă cariera prolifică de producător, Marshall a primit recunoaștere universală și ca regizor, acesta aflându-se la cârma unor filme memorabile precum „Arahnofobia” și „Supraviețuitorii”. Marshall a produs blockbuster-ul „Jurassic World” în 2015, care a avut încasări de peste 1,5 miliarde de dolari în întreaga lume, plasându-se astfel pe locul al treilea în topul filmelor cu cele mai mari încasări din istorie, după „Avatar” și „Titanic”.
Născut în Los Angeles, Marshall este fiul dirijorului și compozitorului muzical Jack Marshall. Pe durata copilăriei sale, Marshall a fost un fan înflăcărat al muzicii și sportului. Înainte de a absolvi Universitatea California din Los Angeles în 1968, Marshall a făcut parte din echipa de alergări și cros a universității. În plus, el a condus echipa de fotbal inaugurală a universității, făcând performanță timp de 3 ani la echipă.
Marshall și-a început cariera în cinematografie ca asistent al regizorului Peter Bogdanovich. Acesta l-a promovat rapid pe Marshall la rangul de asistent de producție însărcinat cu găsirea locurilor de filmare, pentru popularul său film „Ultimul spectacol cinematografic”. Marshall a preluat apoi responsabilități de producător asociat, colaborând cu Bogdanovich și pentru memorabilele filme „Luna de hârtie” și „Nickelodeon”.
Ulterior, Marshall a lucrat ca producător de linie pentru documentarul „Ultimul vals” al lui Martin Scorsese. În armonie cu pasiunea sa pentru muzică, Marshall l-a ajutat pe Scorsese să filmeze ultimul concert din turneul trupei The Band, imortalizând astfel prestația grupului pentru viitoarele generații. În 1978, Marshall a fost angajat de Steven Spielberg și George Lucas să producă emblematicul „Indiana Jones și Căutătorii arcei pierdute”.
Lansat în 1981, filmul a fost un succes internațional uriaș, fiind nominalizat la 9 premii Oscar. În același an, împreună cu soția sa Kathleen Kennedy, la rândul ei producătoare, Marshall a făcut echipă cu Spielberg pentru a forma compania Amblin Entertainment. În următoarea decadă, cei trei au pus bazele uneia dintre cele mai de succes colaborări din istoria cinematografiei, aducând pe marile ecrane câteva dintre cele mai iubite filme din era noastră, inclusiv „E.T. Extraterestrul”, „Poltergeist” și „Tâlharii”.
În 1991, Kennedy și Marshall și-au asumat propriile riscuri formând The Kennedy/Marshall Company, sub egida căreia cei doi au continuat să producă filme aclamate de critici precum „Strania poveste a lui Benjamin Button” și franciza salutată internațional bazată pe „Identitatea lui Bourne”, carte scrisă de Robert Ludlum. Cea mai recentă parte a francizei a apărut în România la data de 29 iulie 2016. Compania, pe lângă rolul de a produce filme, îi permite lui Marshall să-și exploreze interesele artistice personale, cum ar fi regizarea popularelor filme „Congo” și „Minus 25 grade” și a documentarului „Right to Play”, pentru ESPN Films.
Sam Mercer (producător) continuă prin „Marele Uriaș Prietenos” relația de colaborare cu producătorul Frank Marshall și producătoarea executivă Kathleen Kennedy, ale cărei baze au fost puse în 1990. În calitate de vicepreședinte pentru producția de filme artistice în cadrul Hollywood Pictures, parte a companiei Walt Disney, Mercer s-a întâlnit și a lucrat cu Marshall și Kennedy pentru comedia horror clasică „Arahnofobia”, debutul regizoral al lui Marshall; din distribuția peliculei au făcut parte Jeff Daniel și John Goodman. Atunci când Mercer a hotărât să devină producător independent, acesta s-a reunit cu cei doi colaboratori de succes pentru a lucra împreună la următorul proiect regizat de Marshall, succesul la box-office „Congo”.
O altă relație prolifică de lungă-durată pe care Merger a construit-o de-a lungul anilor săi ca producător este cea cu regizorul și scenaristul M. Night Shyamalan, cu care a colaborat pentru 7 filme, printre care: „Al șaselea simț”, produs de Kennedy și Marshall, „Semne”, „Ultimul războinic al aerului”, „Indestructibilul”, „Sinucideri misterioase”, „Doamna din apă” și „Întâmplarea”.
Mercer a pornit în industria filmului ca liber-profesionist, având rolul de asistent de producție însărcinat cu găsirea locurilor de filmare și director al echipei de filmare în filme precum „Vrăjitoarele din Eastwick”, „Peggy Sue se mărită”, „Recruții”, „Femei în timp de război” și „The Escape Artist”. De asemenea, el a lucrat ca producător asociat/șef producție la canalul de televiziune KCET-TV din Lost Angeles, unde a primit un premiu Daytime Emmy pentru prezentarea în direct a producției „La Gioconda”, jucată la Opera din San Francisco.
Ulterior, el s-a alăturat companiei Walt Disney ca director de producție, supervizând filme precum „Bună dimineața, Vietnam”, „Trei fugari” și „Cercul poeților dispăruți”. După câțiva ani, Mercer a fost promovat la rangul de vicepreședinte pentru producția de filme artistice în cadrul Hollywood Pictures și, pe lângă „Aranhnofobia”, el a fost responsabil pentru lansări precum „Cine știe câștigă!”, „Clubul Joy Luck”, „Născută ieri”, „Swingul și băieții” și „Mâna care împinge leagănul”.
Mercer s-a implicat și în realizarea unor filme precum „Pușcași marini”, în regia lui Sam Mendes, „Van Helsing”, în regia lui Stephen Sommers, „Pierderi dureroase”, în regia Susannei Bier, „Relicva”, în regia lui Peter Hyams și „Misiune pe Marte”, în regia lui Brian De Palma. De asemenea, el a produs alături de Joe Roth „Raiul e aievea” și „Albă ca Zăpada și Războinicul Vânător”.
Janusz Kaminski (director de imagine) a creat câteva dintre cele mai memorabile și intense imagini din istoria cinematografiei. El a fost nominalizat de 6 ori la premiiler Oscar, câștigând 2 premii.
Kaminski a emigrat în Statele Unite din Polonia în 1981, în calitate de refugiat politic. El este absolvent al Universității Columbia din Chicago și a studiat cinematografia la Institutul American de Film. De atunci, el s-a bucurat de o lungă și strălucită colaborare cu Steven Spielberg, care a început cu filmul de televiziune „Stagiul vieții”, lansat în 1993, Steven Spielberg având rolul de producător executiv. Împreună, ei și-au unit talentele pentru realizarea unor filme precum: „Lista lui Schindler” (pentru care Kaminski a câștigat primul său premiu Oscar la categoria „Cea mai bună imagine”); „Lumea Dispărută: Jurassic Park”; „Amistad”, pentru care a fost nominalizat din nou la premiile Oscar; „Salvați soldatul Ryan”, pentru care a primit cel de-al doilea Oscar; „Inteligență artificială”, „Raport Special”, „Prinde-mă! Dacă poți!”, „Terminalul”, „Războiul lumilor”; „Munchen”; „Indiana Jones și regatul craniului de cristal”, „Calul de luptă”, „Lincoln” și „Podul spionilor”.
De asemenea, Kaminski s-a ocupat și de imaginea unor filme precum: „How Do You Know”, „Tipi simpatici”, „Scafandrul și fluturele”, pentru care a primit prestigiosul premiu Vulcan la Festivalul de Film de la Cannes din 2007 și o nominalizare la gala premiilor Oscar; „Jumbo Girl”, „Jerry Maguire”, „Aventurile lui Pecos Bill”, „Cum să faci o cuvertură americană”, „Micii giganți”, „Aventurile lui Huck Finn” și „Instinct de ucigaș”, printre altele.
Kaminski s-a ocupat și de regia producțiilor „Între bine și rău” și „Hania” (de a cărui imagine s-a ocupat tot el). De asemenea, el este regizorul și directorul de imagine al producției „American Dream”.
2 voturi
Încarc...