Avem obiceiul să luăm drept bunuri ale noastre numele marilor scriitori români, fără să cercetăm cu adevărat felul în care şi-au dus viaţa şi istoriile pe care existenţa lor le-a născut. Discutam cu altă ocazie felul în care Eminescu nu mai este „citit”, ci „recitat”, nu este analizat, ci plasat în afara oricărei discuţii. Scrierile lui Caragiale stau mai bine la capitolul ăsta; el e mai accesibil pentru că e de râs, mai uşor de pus în scenă şi mai simplu de urmărit la televizor. Chiar şi-aşa, pentru că obişnuim să ne ascundem atât de bine după deget, foarte puţini dintre noi ştiu faptul că acest „cel mai mare dramaturg român” şi-a părăsit ţara pentru a-şi petrece restul zilelor în Germania, şi nu a mai dorit niciodată să aibă de-a face cu discursurile sforăitoare şi elogioase pe care i le închinau, de la distanţă, concetăţenii lui. Felul în care Caragiale se rupe, dezgustat, de „lumea miticilor” pe care el însuşi o prezentase în mod magistral, m-a făcut să mă gândesc, de multe ori de atunci, la cât de tare pot fi răniţi oamenii care ştiu să râdă de toţi şi de toate, cei care par să observe totul, dând impresia că nimic nu-i poate atinge. Evenimentul care a determinat o hotărâre atât de radicală a fost procesul – intrat în istoria literară sub numele lui Caion – pe care scriitorul l-a intentat în urma acuzaţiei de plagiat ce i-a fost adusă. Apărat magistral de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Caragiale a rezistat atacurilor la adresa talentului său, dar a cedat furiei dovedite de prostia şi făţărnicia pe care le aşezase în lumina reflectoarelor.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Articole
Comenteaza! »

„Totuşi, cine citeşte pentru a ajunge la final, oricât de dorit ar fi acesta? Nu există oare ţeluri pe care le urmăm pentru că sunt bune în sine şi plăceri care sunt subiacente prin ele însele? Nu e şi aceasta una dintre ele? Visez uneori că măcar atunci când va veni ziua Judecăţii de Apoi şi marii cuceritori, legiuitori şi oameni de stat îşi vor primi răsplata – coroanele, laurii, numele încrustate pentru vecie în marmura nepieritoare – Atotputernicul se va întoarce către Petru şi va spune, nu fără invidie, când ne va vedea venind cu cărţile sub braţ: ‘Uite, aceştia nu au nevoie de răsplată. Aici nu avem ce să le dăm. Lor le-a plăcut să citească.'”
(Virginia Woolf, „Al doilea cititor obişnuit. Cum ar trebui cineva să citească o carte”)

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »

O noapte furtunoasă, Conul Leonida faţă cu reacţiunea, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului – cine din cei ce se duc la teatrul român nu a văzut una sau alta din aceste comedii? Mulţi cunosc pe cea dintăi, mai toţi pe cea de-a treia şi câţiva pe celelalte.

De meritat toate merită să fie cunoscute şi, după părerea noastră, lăudate – toate fără excepţie.

Publicul primelor reprezentări a judecat altfel. Scrisoarea pierdută a avut un succes mare; şi Noaptea furtunoasă a avut succes; dar Conul Leonida, jucat pe o scenă de a doua mână, nu a plăcut; şi D-ale carnavalului a fost fluierată.

Foarte bine!

Este însă vremea să ne explicăm o dată asupra acestor lucruri, dacă se poate; şi cine ştie de nu se va putea? În materie de gust literar – ce e drept – discuţia e totdeauna grea, şi e grea mai ales acolo unde lipseşte încă tradiţia literară şi prin urmare comunitatea de idei în privinţa operelor ce le numim frumoase.

7 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Critică literară, Teatru
2 comentarii »

Nu anii îmbătrânesc pe om, ci viaţa, pentru că starea normală a omului este indiferentismul…

Ce exprimă cuvântul lux?

Expunerea sau desluşirea deşertăciunilor omeneşti, în care par­tizanii senzualismului caută desfătarea trupească, găsind că în ea este originea tuturor ideilor noastre în contra idealismului.

Orişicum să fie, dar luxul este viciul cel mai atrăgător, cel mai molipsitor, din care se nasc toate calamităţile ce aduc la pieire nu numai individualitatea omenirii, ci dărâmă şi stinge naţiuni întregi.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Eseuri
Comenteaza! »

Dacă ar fi să aleg dintre toate lucrurile de pe lumea asta unul singur faţă de care să ştiu cu certitudine că voi nutri o admiraţie eternă, nu am niciun dubiu despre ce aş alege: oamenii care îşi fac bine şi cu pasiune meseria. Mă fascinează cei care au ştiut să găsească în viaţă lucrul acela la care sunt cei mai buni, care sunt capabili să le spună celorlaţi Secretul, fără teamă că li s-ar fura ceva cu asta, şi fără umbră de îndoială; care ştiu, în meseria lor, că 1+1 face 2 şi de ce.

Nu ştiu cum citesc alţii cărţi, însă pentru mine critica literară este o lectură pe care cu greu o pot compara cu alte tipuri de carte. Mă pasionează miracolul interpretării, mă fascinează surpriza ipotezei, mă bucură să găsesc, uneori, cristalizate gânduri pe care le-am avut şi eu la lectură, dar n-am ştiut a le aşeza în vorbe. Îmi sunt apropiaţi criticii literari mai mult decât scriitorii în sine, care – cu excepţia câtorva la care rezonez – îmi par uneori aşezaţi undeva departe, ca într-un soi de laborator, în lamele, sub ochiul microscopului critic. Cei care mi-i apropie, mi-i desluşesc şi mi-i dezvăluie în întreaga lor splendoare au parte de eterna mea recunoştinţă. Şi un astfel de om este profesorul Nicolae Manolescu. Nu-i cunosc viaţa personală, nici cariera politică nu i-am urmărit-o; din punctul meu de vedere, Manolescu rămâne unul dintre cei care m-au lămurit ce înseamnă a face critică literară.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »

Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Eliade:

„În 1778, când Voltaire se întoarce la Paris pentru a asista la premiera ultimei sale tragedii, Irène, întreaga populaţie pariziană aclamă pe ‘patriarhul’ din Ferney, văzând în el nu numai un autor genial, ci şi un apărător al celor nedreptăţiţi. În ochii celor care trăiesc astăzi, Voltaire este unul dintre marii cutezători care au luptat neîncetat împotriva superstiţiei, prejudecăţilor, intoleranţei şi a tuturor teoriilor menite să acrediteze – aşa cum spune el – ‘istorii romanţate ale omenirii’, unul dintre marii jurnalişti care au izbutit să creeze un curent de opinie fără precedent în istorie şi autorul unor admirabile povestiri cu substrat polemic, moralizator sau filosofic, cea mai cunoscută fiind Candide ou l’Optimisme (Candide sau Optimismul). După cum se ştie, pentru a infirma teoria lui Leibniz, Voltaire imaginează o serie de aventuri în urma cărora un tinerel, dornic să creadă că legile scrise sau nescrise sunt dictate de o armonie prestabilită, este silit să constate că pe pământ domneşte hazardul, transformându-se, în consecinţă, dintr-un naiv optimist, într-un foarte avizat sceptic. Dialogul dintre Candide, purtătorul de cuvânt al autorului, şi Pangloss, exponentul teoriei filosofului german, se desfăşoară nu în prezenţa, ci în absenţa personajelor, replicile fiind proiectate în timp şi în spaţiu de către narator. Antrenat într-un dans macabru – cu atât mai macabru cu cât este executat în ritmul săltăreţ marcat pe partitura semnată de Voltaire, cu indicaţia prestissimo – Candide are uneori răgazul să exclame că lumea în care trăieşte, departe de a fi cea mai bună dintre lumile posibile, este un infern în care viaţa oamenilor depinde de seniori perfizi şi cruzi, de preoţi fanatici, de curteni slugarnici, de negustori hrăpăreţi, natura nefiind nici ea mai blajină, întrucât uneori distruge tot ce-i stă în cale, aşa cum s-a întâmplat în Lisabona în timpul cutremurului din 1756. Silit să joace pe alte meleaguri într-o horă similară, Pangloss cugetă şi el asupra cauzelor şi efectelor în timp ce vâsleşte la o galeră sau după o şedinţă de vivisecţie la care este supus şi constată că totul se petrece pe lume conform unui admirabil sistem menit să asigure atât fericirea oamenilor în general, cât şi fericirea fiecărui individ în parte.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »