25 ianuarie 2008

Virginia Woolf sau feminismul ca iubire de lectură

Virginia Woolf„Totuşi, cine citeşte pentru a ajunge la final, oricât de dorit ar fi acesta? Nu există oare ţeluri pe care le urmăm pentru că sunt bune în sine şi plăceri care sunt subiacente prin ele însele? Nu e şi aceasta una dintre ele? Visez uneori că măcar atunci când va veni ziua Judecăţii de Apoi şi marii cuceritori, legiuitori şi oameni de stat îşi vor primi răsplata – coroanele, laurii, numele încrustate pentru vecie în marmura nepieritoare – Atotputernicul se va întoarce către Petru şi va spune, nu fără invidie, când ne va vedea venind cu cărţile sub braţ: ‘Uite, aceştia nu au nevoie de răsplată. Aici nu avem ce să le dăm. Lor le-a plăcut să citească.'”
(Virginia Woolf, „Al doilea cititor obişnuit. Cum ar trebui cineva să citească o carte”)


Fragmente din capitolul „Orlando al lui Woolf: feminismul ca iubire de lectură” al cărţii „Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor” de Harold Bloom, apărută la Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007, în traducerea Deliei Ungureanu:

„Sainte-Beuve, cel mai interesant critic francez, în opinia mea, ne-a învăţat să ne punem o întrebare esenţială în legătură cu orice scriitor pe care îl citim în profunzime: ‘Ce ar fi crezut autorul despre noi?’. Virginia Woolf a scris cinci romane remarcabile: Doamna Dalloway (1925), Spre far (1927), Orlando (1928), Valurile (1931) şi Între acte (1941), susceptibile de a deveni canonice. În prezent, e foarte cunoscută şi citită ca fondatoare a criticii literare feministe, mai ales în scrieri polemice precum O cameră proprie (1929) şi Trei guinee (1938). De vreme ce nu sunt destul de competent încă pentru a judeca critica literară feministă, mă voi concentra aici doar asupra unui element din scrierile feministe ale lui Woolf, şi anume iubirea ei pentru lectură şi apărarea acesteia.”

„Precum Pater sau Nietzsche, Virginia Woolf poate fi văzută drept o estetă apocaliptică, pentru care existenţa umană şi lumea întreagă sunt în final justificate doar ca fenomene estetice. Ca oricare alt scriitor, fie el Emerson, Nietzsche sau Pater, Virginia Woolf refuză să accepte că determinarea istorică îi impune o anumită concepţie asupra sinelui, chiar dacă istoria este considerată o nesfârşită exploatare a femeii de către bărbat. Propria ei personalitate este creaţia ei, în aceeaşi măsură ca Orlando sau Doamna Dalloway, şi orice cititor atent poate observa că ea nu considera romanele, poeziile sau dramele shakespeariene drept mistificări burgheze sau ‘capital cultural’.”

„Woolf nu era mai religioasă decât Pater sau decât Freud şi şi-a urmat estetismul până la limitele lui extreme, până la negativitatea unui nihilism pragmatic şi până la sinucidere. Dar ea era interesată mai mult de călătorie în sine decât de sfârşitul ei şi considera că cititul, scrisul şi discuţiile cu prietenii erau cea mai frumoasă parte a vieţii, care nu pot fi ale unui fanatic religios.

Nu există condiţii sau contexte sociale care să încurajeze în mod necesar crearea marii literaturi, deşi ne va mai trebui ceva timp până să înţelegem acest adevăr incomod. Astăzi nu ne mai invadează capodoperele, după cum vor dovedi şi anii următori. Nicio scriitoare americană în viaţă, indiferent de rasă sau ideologie, nu se compară în eminenţă estetică cu Edith Wharton sau cu Willa Cather şi nicio poetă nu stă alături de Marianne Moore sau de Elizabeth Bishop. Arta pur şi simplu nu mai evoluează, aşa cum nota Hazlitt într-un fragment minunat din 1814: ‘Principiul votului universal […] nu este nicidecum aplicabil când e vorba de gust’. Woolf are aceeaşi sensibilitate ca şi Hazlitt şi imensa ei cultură literară nu are nimic în comun cu actuala cruciadă pornită în numele ei.”

Feminismul ei, ca să-l numim aşa, este puternic şi permanent tocmai pentru că e mai puţin o idee sau teorie şi mai mult o izbucnire formidabilă de percepţii şi senzaţii. A te opune lor înseamnă a-ţi recunoaşte înfrângerea: ceea ce simte şi trăieşte ea este mult mai bine structurat decât orice comentariu al meu pe această temă. Copleşit de elocvenţa ei şi de arta metaforei, mi-e imposibil, în timp ce citesc, să polemizez cu Trei guinee, chiar dacă îmi produce şi grimase. În secolul nostru, poate doar Freud rivalizează cu Woolf în stilizarea unei proze tendenţioase. […] Ei sunt două modele foarte diferite de splendoare a persuasiunii: Freud îţi anticipează obiecţiile şi pare că îţi şi răspunde, iar Woolf insinuează că nu eşti de acord cu ea pentru că nu eşti destul de subtil ca să percepi lucrurile corect.”

„Woolf se împacă însă cu lumea doar în măsura în care au făcut-o Pater sau Nietzsche: lumea este regândită estetic. Dacă O cameră proprie este caracteristică pentru Woolf (şi este), e tot un poem în proză, ca şi Valurile, şi e o fantezie utopică, asemenea lui Orlando. O putem considera ‘critică culturală’ sau ‘teorie politică’ numai dacă renunţăm la interesul pentru estetic sau dacă ne plasăm plăcerea cititului (o plăcere dificilă) în alt timp şi loc, unde războiul dintre bărbaţi şi femei, dintre clase sociale, rase, religii va fi încetat. Virginia Woolf nu a renunţat la estetic; ca romancier şi critic, ea şi-a cultivat sensibilitatea, care cuprindea şi o puternică înclinaţie spre comedie. Scrierile ei sunt intenţionat foarte amuzante, ceea ce le face cu atât mai mult polemice. A fi solemn vorbind despre Woolf, a o trata ca pe un analist politic sau ca pe un critic cultural înseamnă a nu fi woolfian.”

Orlando este binecunoscut datorită metamorfozei sexuale a eroului-eroinei, şi nu datorită a ceea ce e mai important în carte: comedie, caracterizare şi o mare dragoste pentru marile epoci ale literaturii engleze. Nu cunosc alt romancier care să facă din extraordinara iubire pentru lectură punctul central al scriiturii, aşa cum o face Virginia Woolf.

Religia ei (un cuvânt mai slab ar fi nepotrivit) a fost estetismul lui Pater: veneraţia pentru artă. Ca un acolit întârziat al acestei credinţe pe cale de dispariţie, sunt desigur devotat ficţiunii şi criticii Virginiei Woolf şi vreau să lupt împotriva urmaşelor ei feministe, pentru că îşi înţeleg greşit profetul. Ea le-ar fi îndemnat, desigur, să lupte pentru drepturile lor, dar nu prin devalorizarea esteticului, în alianţa deloc ‘sfântă’ cu pseudomarxiştii din lumea academică, falşii filosofi francezi şi oponenţi multiculturalişti de toate nivelurile intelectuale. Când vorbea de o cameră proprie, nu se referea la un departament academic propriu, ci la un context în care feministele ar putea să o urmeze şi să scrie literatură demnă de Sterne sau Austen şi critică la nivelul lui Hazlitt şi Pater. Woolf, care iubea proza lui Sir Thomas Browne, ar fi suferit profund dacă ar fi citit manifestele celor care pretind că scriu şi pledează în numele ei. Ea însăşi fiind ultima dintre esteţi, a fost înghiţită fără remuşcări de puritani, pentru care frumosul în literatură e doar o variantă a industriei de cosmetice.”

Niciun alt scriitor din secolul XX nu demonstrează mai clar că, în absenţa vreunei ideologii necompromise, cultura noastră e sortită să rămână literară. Sunt religia, ştiinţa, filosofia, politica, mişcările sociale, păsări vii în mâinile noastre sau păsări împăiate pe un raft? Când modalităţile noastre conceptuale ne părăsesc, ne întoarcem la literatură, unde cunoaşterea, percepţia şi senzaţia nu pot fi total distruse. Fuga de estetic este un alt simptom de uitare inconştientă, dar având totuşi un scop, al dilemei în care se află societatea noastră: trecerea spre o nouă epocă teologică. Orice ar fi reprimat Woolf într-un moment sau altul, nu a fost niciodată vorba de sensibilitate estetică.”

„Orlando e un om sau, mai bine zis, un tânăr care se transformă deodată în femeie. El este şi un aristocrat din perioada elisabetană care, la fel de simplu cum se transformă în femeie, este şi nemuritor. Orlando are şaisprezece ani când îl întâlnim şi treizeci şi şase când ne despărţim de ea, dar aceşti douăzeci de ani de biografie cuprind mai mult de trei secole de istorie literară. Ordinea jocului triumfă asupra timpului, iar în Orlando ea prevalează fără probleme, ceea ce ar putea explica de ce singurul defect al cărţii este sfârşitul ei mult prea fericit.
În Orlando, dragostea este întotdeauna dragostea pentru lectură, chiar dacă apare ca dragoste pentru o femeie sau un bărbat.[…] În Orlando există un singur personaj. Dragostea de lectură a Virginiei Woolf era impulsul ei erotic, dar şi teologia ei laică.”

Woolf are cărţi mai bune decât Orlando, dar niciuna nu e mai importantă pentru ea decât acest imn erotic închinat plăcerii dezinteresate a lecturii. Fabula dublei sexualităţi este conţinută în această plăcere, la Woolf sau la Shakespeare ori la părintele spiritual al romancierei, Walter Pater. Anxietatea sexuală blochează plăcerea profundă a lecturii, iar pentru Woolf, chiar în dragostea ei pentru Sackville-West, anxietatea sexuală a fost totdeauna prezentă. Se vede că pentru Woolf, ca şi pentru Walt Whitman, homosexualitatea, deşi naturală, e impusă mai ales de intensitatea solipsismului. […] Orlando poate fi considerată cea mai lungă scrisoare de dragoste scrisă vreodată, dar e adresată de Woolf propriei sale persoane. Implicit, cartea celebrează puterea supranaturală a Virginiei Woolf ca cititoare şi scriitoare. E o preţuire de sine firească, binemeritată de Woolf şi care îşi găseşte manifestarea ideală în cel mai exuberant roman al ei.”

Orlando nu e o polemică, ci o odă pe care declinul cultural a transformat-o în elegie. Este o apărare a poeziei ‘pe jumătate în râs, pe jumătate în serios’, aşa cum remarcă Woolf în jurnalul ei. Gluma care nu se mai termină îşi formează un gen propriu, în care nu s-a afirmat nimeni care să rivalizeze cu Cervantes – nici chiar Sterne, prezenţă autentică în romanele Virginiei Woolf. Don Quijote e mult mai vast decât Orlando, dar Don Quijote nu poate scăpa de Cervantes, aşa cum reuşise Falstaff să scape de Shakespeare şi cum Orlando, cu excepţia finalului mai slab, se sustrage influenţei Virginiei Woolf.”

Poate că va veni o vreme când toate ideile noastre politice de azi vor părea arhaice şi depăşite, şi când viziunea lui Woolf va fi înţeleasă drept ceea ce era: extazul clipei privilegiate. Ce ciudat ar fi acum să vorbim de ‘politica lui Walter Pater’! La fel de ciudat ar fi atunci să vorbim despre politică, şi nu despre lupta literară, şi în cazul Virginiei Woolf.”

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook