Alexandrescu – Bolintineanul Cu aceşti doi poeţi munteni, prin excelenţă aşezaţi între clasicii noştri şcolăreşti, stăm în plină influenţă a poeziei franceze.

Pe Alexandrescu îl cunoscuse Ion Ghica elev la Sfântul Sava, băiat măricel începea să-i mijească mustaţa băiat măricel cu memoria plină de versuri din clasicii francezi. Îmi pare că epistolele, satirele şi fabulele formează inventarul bun al lui Alexandrescu. Orientarea lui naturală a fost clasicistă. Melancolia întrucâtva insistentă, sentimentalism pe tema ruinelor, a fantomelor trecutului, sunt teme literare pe care le impunea literatura apuseană pe atunci. S-a observat, cu dreptate, că adoptarea unor teme ca aceasta nu ne permite a vorbi hotărât de un romantism român. Românii care căutau a face poezie în anii 30 până la 40 luau ce găseau pe piaţa literară franceză. Romantică era poezia aceasta franceză la ea acasă, în Bucureşti şi în Iaşi ea nu era romantică, era poezia nouă din Apus, poezia pe care tinerii români aveau a o pune împotriva poeziei de imitaţie neogreacă.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Critică literară
3 comentarii »

Octave Mouret înnebuneşte femeile de dorinţă. Marele său magazin parizian, La Paradisul femeilor, este o adevărată desfătare a simţurilor. Ţesăturile se amestecă între ele, uimitoare, delicate, din fai sau mătase. Octave Mouret vinde, prin tehnici revoluţionare, tot ceea ce o femeie poate cumpăra în 1883. Succesul este imens. Acest bazar devine o catastrofă pentru cartier, micul comerţ moare, speculaţiile imobiliare se înmulţesc, iar personalul trăieşte o viaţă de infern.

Denise pătrunde în acest vulcan, fără resurse, dar tenace. Zola face din tânăra fată şi din puternicul său patron îndrăgostit de ea simbolul modernismului şi al crizelor pe care acesta le generează. Zola descrie mecanismele comerţului: dorinţa, posesia, tentaţia, cumpărarea compulsivă, iar victima negustoriei cu plăceri este întotdeauna femeia. Descrierea etalărilor de stofe şi de dantele creează o atmosferă de alcov, unde aceste materiale se îmbină perfect între ele, cu unicul scop de a înrobi trupul femeii.

Articolul integral din Adevărul…

10 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Cărţi, Ştiri
16 comentarii »

Există oare resentimente pentru unii? Resentimentul aducerii aminte a uliţei de ţară? Resentiment care pentru mine înseamnă uliţa sufletului meu, uliţa inimii mele, uliţa copilăriei mele? Nu, nu cred ca există, nu există pentru că uliţele au rămas la fel, uliţe neschimbate.

Şi acum încă mai există drumul de asfalt de la oraş până în capul satului, iară de acolo în rest aceleaşi uliţe demult uitate de unii, de unii care au copilărit de-a lungul lor.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »

Fragment din volumul „Afinităţile elective” (traducere de Eugen Filotti, Editura RAO, 2001):

„- Întrucât nu vreau să vă depărtez prea mult de ceea ce vă interesează pentru moment, n-aţi fi dispuşi să mă învăţaţi, doar pe scurt, ce trebuie înţeles, de fapt, aici, prin afinităţi elective? spuse Charlotte.
[…]
– La toate substanţele naturii pe care le percepem cu simţurile, observăm mai întâi că au o relaţie cu ele însele. Pare, fireşte, ciudat, să rostim ceva ce se înţelege de la sine, dar numai înţelegându-ne pe deplin asupra celor cunoscute, putem păşi împreună mai departe, spre cele necunoscute.
– Aş crede, îl întrerupse Eduard, că am uşura lucrul, atât pentru ea cât şi pentru noi, folosind exemple. Închipuieşte-ţi doar apa, uleiul, argintul viu şi vei găsi o unitate, o coeziune între părţile lor. Ele nu părăsesc această unitate decât prin forţă sau din alte cauze determinate. Dacă acestea sunt înlăturate, corpurile se unesc îndată din nou.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »

Fragmente din volumul „Surânsul Giocondei” (traducere de Margareta Bărbuţă, Editura pentru Literatură Universală, 1968):

„‘Biata de ea!’ adăuga domnul Tarwin cu o voce brusc învăluită de sentiment; şi faţa, de obicei de o inteligenţă uscată, i se lumina de unul dintre zâmbetele acelea fulgerătoare care-i erau caracteristice – atât de melancolice, de duioase, de fermecătoare. Aş spune chiar prea fermecătoare, încât te simţeai stânjenit. Îşi aprindea farmecul şi melancolia aşa cum se aprinde lumina electrică. Clic! şi deodată chipul se ilumina. Şi apoi, clic! lumina se stingea din nou, şi redevenea cercetătorul ştiinţific de o inteligenţă uscată. Tema lui de studiu era cancerul.”
[Cura de odihnă]

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »

Fragmente din „Istoria literaturii italiene” de Francesco de Sanctis (traducere de Nina Facon, Editura pentru Literatură Universală, 1965):

„Noua generaţie apărea în scenă. Studiul clasicilor, descoperirea capodoperelor noi, un mai mare rafinament în aspectele exterioare ale vieţii, sfârşitul luptelor politice prin triumful guelfilor, răspândirea mai mare a culturii sunt trăsăturile caracteristice ale acestei situaţii noi. Moravurile se cizelează, gustul devine mai corect, se naşte conştiinţa pur literară, cultul formei prin ea însăşi. Scriitorii nu se mai gândeau să-şi redea ideile în forma cea mai vie şi care le-ar fi venit cel mai repede la îndemână; ei căutau acum frumuseţea şi eleganţa formei. […] Atenţi mai mult la formă decât la conţinut, îi interesa prea puţin subiectul, cu condiţia ca stilul să redea eleganţa clasică. Astfel, apărură în Italia, cei dintâi purişti şi literaţi; în fruntea lor fură Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio.”

„La Petrarca, acest caracter al generaţiei noi se manifestă cu energie. A făcut călătorii lungi şi obositoare pentru ca să descopere operele lui Varro, istoriile lui Pliniu, a doua decadă a lui Tit-Liviu; a găsit epistolele lui Cicero şi două dintre discursurile acestuia. Datorăm îndemnurilor şi generozităţii lui cea dintâi traducere a lui Homer şi a câtorva scrieri ale lui Platon. Descoperitor neobosit de codice, corecta, adnota, copia: l-a copiat pe Terenţiu în întregime. În această familiaritate intimă cu scriitorii cei mai mari ai antichităţii greco-latine, timpurile următoare ei, acelea care s-au numit apoi evul mediu, i-au apărut drept o lungă barbarie; pe Dante chiar l-a stimat destul de puţin; pe străini îi numea ‘barbari’; pe italieni, de ‘nobil sânge latin’; voia o restaurare a antichităţii, iar faptul că nu putea fi încă înfăptuită îl atribuia corupţiei moravurilor. Se numea Petracco şi deveni Petrarca; schimbă numele prietenilor săi spunându-le Socrate şi Lelius, iar ei, de asemenea, îi schimbară numele şi îl numiră Cicero. Îşi încheie viaţa scriind epistole lui Cicero, lui Seneca, lui Quintilian, lui Tit-Liviu, lui Horaţiu, lui Vergiliu şi lui Homer, alături de care trăia în spirit; şi, puţin înainte de a muri, lăsă o scrisoare către posteritate, căreia îi încredinţează amintirea lui.
Astfel apăreau zorii Reînnoirii. Italia întorcea spatele evului mediu şi după atâtea vicisitudini se regăsea pe sine, se afirma ca popor roman şi latin.”

5 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
2 comentarii »