Fragment din volumul „Afinităţile elective” (traducere de Eugen Filotti, Editura RAO, 2001):

„- Întrucât nu vreau să vă depărtez prea mult de ceea ce vă interesează pentru moment, n-aţi fi dispuşi să mă învăţaţi, doar pe scurt, ce trebuie înţeles, de fapt, aici, prin afinităţi elective? spuse Charlotte.
[…]
– La toate substanţele naturii pe care le percepem cu simţurile, observăm mai întâi că au o relaţie cu ele însele. Pare, fireşte, ciudat, să rostim ceva ce se înţelege de la sine, dar numai înţelegându-ne pe deplin asupra celor cunoscute, putem păşi împreună mai departe, spre cele necunoscute.
– Aş crede, îl întrerupse Eduard, că am uşura lucrul, atât pentru ea cât şi pentru noi, folosind exemple. Închipuieşte-ţi doar apa, uleiul, argintul viu şi vei găsi o unitate, o coeziune între părţile lor. Ele nu părăsesc această unitate decât prin forţă sau din alte cauze determinate. Dacă acestea sunt înlăturate, corpurile se unesc îndată din nou.

– Aşadar, adăugă căpitanul, îmi pot permite să amintesc doar în treacăt un punct însemnat, anume că această relaţie pură, devenită posibilă prin fluiditate, se manifestă hotărât şi totdeauna prin forma sferică. Picătura de apă în cădere este rotundă; despre mărgeluşele de argint aţi vorbit chiar dumneavoastră; ba, plumbul topit lăsat să pice, dacă are timp să se întărească pe deplin, ia forma unei bile.
– Dă-mi voie s-o iau înainte, spuse Charlotte; poate nimeresc unde vrei să ajungi. Aşa cum fiecare lucru are o relaţie cu sine însuşi, el trebuie să se afle într-un raport şi cu celelalte.
– Şi acest raport, continuă imediat Eduard, va fi diferit, potrivit cu diversitatea substanţelor. Uneori ele se vor întâlni ca prieteni şi vechi cunoscuţi, care se apropie repede, se unesc fără a schimba nimic unul la celălalt, aşa cum vinul se amestecă cu apa. În schimb, altele vor rămâne străine una lângă alta, fără a se uni câtuşi de puţin, nici chiar prin amestecare sau frecare mecanică; aşa cum uleiul şi apa, bine strecurate ca să se poată amesteca, se separă din nou într-o clipă.
– Nu lipseşte mult, spuse Charlotte, ca să descoperim, sub aceste forme simple, oamenii pe care i-am cunoscut; îndeosebi însă ne vin în minte aici cercurile în care am trăit. Dar asemănarea cea mai mare cu aceste substanţe neînsufleţite o au masele ce stau faţă în faţă în lume: tagmele, profesiile, nobilimea şi starea a treia, soldatul şi civilul.
– Şi totuşi, replică Eduard, după cum acestea pot fi unite prin moravuri şi legi, tot astfel există şi în lumea noastră chimică verigi intermediare pentru a uni ceea ce se respinge reciproc.
– Astfel, interveni căpitanul, legăm prin sare alcalină uleiul cu apa.
– Mai rar, te rog, cu expunerea dumitale, spuse Charlotte, ca să pot arăta că ţin pasul. Nu cumva am şi ajuns aici la afinităţi?
– Foarte just, răspunse căpitanul, şi le vom cunoaşte îndată, în toată puterea şi caracterul care le e propriu. Despre substanţele care, atunci când se întâlnesc, se prind repede între ele şi se determină reciproc spunem că prezintă o afinitate. Această afinitate este destul de izbitoare la cele alcaline şi acide care, deşi sunt opuse una alteia, şi poate tocmai din cauză că sunt opuse, se caută şi se prind în chipul cel mai hotărât, se modifică şi formează împreună un corp nou. Să ne gândim numai la var, care manifestă o mare înclinaţie pentru acizi, o pronunţată poftă de unire cu ei.[…]
– Dă-mi voie să-ţi mărturisesc, spuse Charlotte, că, dacă numeşti afinitate raportul ce există între aceste ciudate substanţe ale dumitale, ele îmi apar ca având nu o afinitate de sânge, cât una de spirit şi de suflet. Tocmai în acest chip pot lua naştere între oameni prietenii cu adevărat însemnate: căci însuşiri opuse fac cu putinţă o unire mai intimă.[…]
– De vreme ce ne-ai stârnit, îi replică Eduard, nu vei scăpa atât de uşor, căci, de fapt, cazurile complicate sunt cele mai interesante. Abia la acestea afli gradele de afinitate, relaţiile mai strânse, mai puternice, mai depărtate, mai slabe; afinităţile devin interesante abia când determină separaţii.
– Oare acest trist cuvânt care, din păcate, se aude atât de des în lume, exclamă Charlotte, există şi în ştiinţele naturii?
– Negreşit, răspunde Eduard. A fost chiar un titlu de cinste semnificativ al chimiştilor faptul că erau numiţi ‘artişti separatori’.
– Să reluăm deci îndată firul celor indicate şi discutate înainte, spuse căpitanul. De pildă, ceea ce numim piatră de var este un pământ calcaros mai mult sau mai puţin pur, intim legat cu un acid delicat, pe care îl cunoaştem în formă gazoasă. Dacă punem o bucată a acestei pietre în acid sulfuric diluat, acesta absoarbe varul şi apare cu el ca ghips, în timp ce acel acid delicat, aerian, evadează. Aici s-a produs o separaţie, o nouă combinaţie, şi ne simţim, de acum înainte, îndreptăţiţi să folosim chiar termenul de afinitate electivă, fiindcă lucrurile arată cu adevărat ca şi cum o legătură ar fi fost preferată celeilalte, ca şi cum una ar fi fost aleasă mai curând decât cealaltă.
– Iartă-mă, spuse Charlotte, aşa cum îl iert şi eu pe naturalist; dar n-aş vedea niciodată aici o alegere, ci, mai degrabă, o necesitate naturală, şi chiar nici atât, căci, la urma urmei, nu este vorba decât de efectul ocaziei. Ocazia face relaţiile aşa cum îi face pe hoţi; şi dacă e vorba de corpurile dumitale naturale, alegerea îmi pare să stea doar în mâinile chimistului, care pune în contact aceste substanţe. Dar, odată ce se găsesc laolaltă, Dumnezeu să le aibă în pază. În cazul de faţă mi-e milă de bietul acid aerian, care e iarăşi silit să hoinărească în infinit.
– Nu atârnă decât de el, ripostă căpitanul, ca să se unească cu apa şi să servească atât celor sănătoşi, sub formă de izvor mineral, cât şi celor bolnavi, ca răcoritor.
– Ghipsului puţin îi pasă, spuse Charlotte; e gata acum, e un corp, e căpătuit, în timp ce substanţa cealaltă, care a fost izgonită, poate să mai sufere mult până să găsească un adăpost.[…] Dar omul este totuşi situat cu multe trepte mai sus decât acele elemente, şi, dacă a fost aici cam darnic în cuvinte frumoase ca elecţiune şi afinitate electivă, el ar face bine să reintre în el însuşi şi să chibzuiască bine cu acest prilej asupra valorii unor astfel de expresii. Îmi sunt însă, din păcate, cunoscute destule cazuri în care legătura strânsă şi aparent indisolubilă dintre două fiinţe a fost nimicită prin intervenţia întâmplătoare a unei a treia şi în care una din cele două fiinţe, atât de frumos unite între ele până atunci, s-a văzut izgonită în lumea largă.
– În această privinţă, chimiştii sunt mult mai galanţi, spuse Eduard: ei asociază un al patrulea element, pentru ca niciunul să nu rămână stingher.
– Aşa este! interveni căpitanul; aceste cazuri sunt fără îndoială cele mai interesante şi mai remarcabile: în ele atracţia, afinitatea, această părăsire, această unire, parcă în cruciş, pot fi cu adevărat înfăţişate; patru substanţe, unite până acum două câte două, fiind puse în contact, părăsesc legătura lor veche şi se unesc în chip nou. În această abandonare şi apucare, în această fugă şi căutare credem a vedea cu adevărat o determinaţie superioară; atribuim unor astfel de substanţe un fel de violenţă şi de alegere şi considerăm expresia ştiinţifică de afinităţi elective pe deplin justificată.[…] Trebuie să avem în faţa ochilor aceste substanţe în aparenţă moarte, dar, lăuntric, totdeauna gata de acţiune, să privim cu interes cum se caută, se atrag, se apucă, se distrug, se absorb între ele şi apoi, după ce s-au unit intim, reapar într-o formă schimbată, nouă, neaşteptată: abia atunci le atribuim o viaţă veşnică, ba chiar o sensibilitate şi inteligenţă, fiindcă simţurile noastre abia dacă ni se par suficiente pentru a le observa bine, iar raţiunea noastră abia îndestulătoare spre a le înţelege.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »