„O lume toată-nţelegea
Tu (frate, -n.n.) nu m-ai înţeles”.
Mihai Eminescu
Epigrama, cu drăcuşorii ei,
Se duelează-ntruna.
Zeiţa-i – Mătrăguna!*
Sar din săbii şi peniţe doar… scântei.
*Atropa Belladonna sau Carmen, trimisă pe pământ, cu mulţi drăcuşori, să ne veselească, să ne corecteze viciile prin satiră şi umor, că prea amărâţi şi prea înfumuraţi din cale afară suntem.
P.S. Dar mai e o Zeiţă în ceruri, cu aia eu contactez.
* * * Zeiţa Epigrama şi… drăcuşorii ei sau Globul Pătrat cu unii tipi de pe el, cu marile lor succese la Concursuri Naţionale şi Internaţionale de Humor şi Neumor, menţionaţi cu multiple premii Grand Prix, că nu-s chiar toţi aşa ca ei, ci selectaţi din toate colţurile Globului Pătrat – despre toate acestea – mai jos.
Luni, 19 aprilie 2010, Uniunea Teatrală din România (UNITER) a înmânat, în timpul tradiţionalei sale gale, care a ţinut până după miezul nopţii, premiile pentru activitatea teatrală din anul trecut, dar şi pentru întreaga activitate. Gala celei de-a XVIII-a ediţii a premiilor UNITER a fost transmisă în direct la TVR 1 şi Radio România Cultural, dar şi pe internet.
Marele premiu al ediţiei din 2010, cel pentru cel mai bun spectacol, a fost obţinut de „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi”, regizat de Victor Ioan Frunză la Teatrul Maghiar „Csiky Gergely” din Timişoara.
De remarcat că, pentru prima dată după mulţi ani, teatrele din Bucureşti au obţinut mai multe premii unor decât cele din provincie, cu „Un duel” (Teatrul Naţional Bucureşti – două premii, pentru actori în rol secundar) şi „Casa Zoikăi” (Teatrul de Comedie – două premii, pentru actori în rol principal).
De imagini nedefinite din plasa existenţei mă agăţ cu disperare. Întorc firul ghemului înfăşurat pe părţile rotundului şi caut să intru, în adâncul lui pentru un nou început. Din coduri bine stabilite, tot dintr-un început, caut să găsesc energii în infinitul nostru mic, pentru a răbufni cândva în raze de existenţă-lumină, în care nu există nici început, nici sfârşit şi când nu va mai exista acea atracţie universală, spre interior sau spre exterior, cănd nu va mai fii posibilă o mare prăbuşire sau o mare explozie. În faţa naşterii şi morţii rămân gânditor, apoi ridic întrebări spre firea începutului, întrebând „Creatorul” de rostul existenţei şi dacă aducerea mea, a ta, a noastră în timp, îşi are rostul. Gheara fricii de a nu fi este teribilă, temătoare, ignorată sau uneori acceptată, dar întodeauna cu speranţa existeţei unui dincolo, speranţă subconştientă chiar şi pentru cel mai convins ateu.
Nu ţin minte ca părinţii mei să-mi fi citit poveşti seara, înainte de culcare, ori în după-amiezele ploioase de duminică sau în ajunul sărbătorilor. N-am amintiri nici din vremea când am început să citesc singură. Dar mi-ar plăcea să ştiu cum s-a numit prima carte pe care am citit-o şi, plecând de la ea, să pot face un fel de „arbore genealogic”, pe care să-l împodobesc cu numele tuturor lecturilor de până azi. Aş fi curioasă să înţeleg felul cum au „înrămurit” unele din altele, să identific prin intermediul lor etape în evoluţia mea spirituală. Ar fi, probabil, una dintre cele mai frumoase reprezentări ale vieţii mele, nu foarte coerentă, dar cu siguranţă mult mai sinceră decât orice biografie.
Nostalgia asta se leagă de o experienţă veche, din primii ani de şcoală, care, practic, m-a făcut să mă îndrăgostesc de lectură. Este vorba de una dintre învăţătoarele mele, al cărei nume şi al cărei chip le-am uitat de mult. N-am uitat însă silueta subţire, rezemată comod de catedră, mâna cu degete osoase şi unghii ovale, îndoind în spate coperta cărţii… coperta aceea moale, lucioasă şi elastică, mirosind a raft de bibliotecă şi încălzită de lumina soarelui tomnatic care cădea din fereastră… şi cealaltă mână, lipită delicat de gât, ca şi când ar fi vrut să simtă vibraţia fiecărei silabe chiar în corzile vocale.
Oricui îţi cere să-i dai. E cineva care să nu fi citit îndemnul acesta biblic? E cineva care atunci când i se cere ceva să nu se întrebe pe loc dacă are acel lucru? Care să nu se întrebe apoi dacă acel lucru îl are de dat altora sau atât cât să-i ajungă sieşi? Şi să refuze uneori să dea, îndoindu-se că puţinul oferit l-ar ajuta cu adevărat pe celălalt?
Cei care vin să ceară de la noi par să nu se mai sfârşească niciodată, vin întruna, ca nişte râuri izvorând din piatră seacă şi grăbindu-se tumultuos înspre marea inimii noastre. Câte braţe şi guri să mai deschidem, ca să-i cuprindem pe toţi în delta generozităţii şi a dragostei? Ciudat, atunci când oamenii vin şi cer de la noi, ne simţim şi ne înţelegem pe deplin sărăcia. Nu sărăcia avuţiilor sufleteşti şi materiale, ci sentimentul limitării la ceea ce credem că avem de fapt. Dar a fost vreodată cineva curios să afle cu ce rămâne după ce a dat tot ce i s-a cerut?
La Humanitas Multemedia a apărut ca audiobook „Profu’” de Jean-Pierre Dopagne, traducere de Carmen Mocanu, în lectura lui Răzvan Vasilescu.
Profu’ are cea mai frumoasă meserie din lume. E ca pământul, face sămânţa să încolţească. Erou modern, el refuză să se dea bătut, visează să-i redea şcolii sufletul pierdut. Acest idealist, zdruncinat de violenţa din mediul liceal, comite o faptă ireparabilă, îşi împuşcă elevii din ultimul an de liceu. „Elevii sunt ca animalele, nu inteligenţa îi conduce, ci instinctul”. Autorul ne alterează amintirile zilelor de şcoală pentru a ne speria, pentru a ne face să râdem şi mai ales pentru a ne da de gândit. După cum anunţă „Le Figaro”, „intrăm direct în miezul problemelor ridicate de sistemul de educaţie contemporan: liceenii ignoranţi contra profesorilor disperaţi şi arbitrajul unui sistem ierarhic care nu-i vrea pe cei care fac valuri.”
Încarc...
