Acum câţiva ani, în timpul unor cursuri universitare pe care le urmam, s-a desfăşurat, pe parcursul câtorva seminarii, o foarte interesantă discuţie despre ceea ce s-a numit „Cazul Eminescu”. Era vorba despre numărul 265 al revistei „Dilema” (27 februarie – 5 martie 1998), în care se publicaseră câteva articole despre marele scriitor, ce stârniseră o teribilă agitaţie în lumea literară românească. Ideile pe care le susţineau autorii articolelor erau într-o extremă neconcordanţă cu ceea ce învăţasem „la şcoală” despre poetul-nepereche şi trebuie să recunosc faptul că am reacţionat, la o primă lectură, destul de rezervat. Ulterior, recitind şi discutând atent argumentele, am reusit să înţeleg motivele pentru care, oameni de litere mai mult sau mai puţin cunoscuţi au ales să-şi lege numele de un astfel de act „defăimător”. O să încep prin a prezenta câteva concluzii (paradoxal aşezate la început, dar îmi par necesare), cel puţin aşa cum am reuşit eu să mi le lămuresc atunci; urmează apoi pasaje din „infamul docoment”, pe care le-am găsit grăitoare pentru subiectul în cauză.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
22 comentarii »

Prin iscusinţa picturii decorative, a mecanicii şi ştiinţelor fizi­cale, producem noi pe scena teatrală în cadru mic minunatele iluziuni, copiate după natură, imitând schimbările şi mişcările, ce se săvârşesc în perioadele elementelor tulburate.

Priveliştea este adusă la aşa mare perfecţiune, încât în mijlocul iernii, pe când afară viscoleşte şi gerul frige pârjol, privitorul, lăfăindu-se în loja sa somptuoasă, în care abureşte o căldură ca în luna lui mai, simte până şi mirosul de viorele şi lăcrimioare, care-i vine de la o damă megieşă, elegantă şi cu un buchet mare în mână. Cortina se ridică şi el vede aievea o furtună pe mare cu fulgere şi trăsnete, sau viscol de nea, ce se spulberă în pus­tiu, îngheţând de viu şi îngropând în troian pe călătorul rătăcit.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Povestiri
Comenteaza! »

Cuvântul sub care ar trebui citit Lovinescu este acesta:
„Ironia conciliantă, pe care Lovinescu o recunoştea ca fiind proprie şi aproape absolută între atitudinile stilistice în cea de-a treia fază a activităţii sale (începute la Sburătorul), nu e însă unicul instrument al criticii. Mai des este cazul sarcasmului nimicitor. Acestă însuşire, spirituală să-i spunem, face din Lovinescu un mare polemist. Contestat nu o dată în chiar priceperea şi onestitatea lui literară, numit „marele eunuc” al literelor româneşti, insul refuzat de idee şi de sensibilitate şi, în deriziune, „graţiosul critic” , „criticelul”, „subtilul şi subtiletul critic”, „pasărea colibri”, „sensibilul critic colibri”, animatorul modernismului românesc nu a reprezentat deloc, cum credea el însuşi, spiritul tradiţional de resemnare, ci, intrat până la gât în noroaiele polemicii, a răspuns mai totdeauna la atacuri inteligent, corosiv, luându-şi peste picior adversarii, speculând inconsecvenţele de gândire şi insuficienţa de expresie. A păstrat însă o atitudine intelectuală în discuţie şi, trebuind să răspundă repetatelor atacuri, nu a coborât polemica dincolo de limitele permise. Una din sforţările criticului e tocmai aceea de a introduce în viaţa literară din epocă un climat favorabil discuţiei, efort iluzoriu, a cărui zădărnicie o constata, în amurgul carierei sale, cu amărăciune.” (Eugen Simion)

3 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »

I

Cât e de lung gardul, de la portiţă până la cotitura uliţei, Sanda l-a măsurat, nici ea singură nu ştie de câte ori, cu firul în mână. Jos, lângă portiţă, e vârtelniţa cu jirebia de tort. Sanda ia capătul firului, îl suceşte pe lângă cel dintâi par din gard, apoi merge lăsând firul printre degete, din par în par, până la stâlpul din cotitură; acolo suceşte firul încă o dată şi iarăşi se întoarce înapoi. Vârtelniţa se mişcă alene, scârţâind îndelungat, şi lasă firul a se dezveli. Din când în când, scârţâitura încetează şi firul nu mai curge. Sanda fuge la vârtelniţă, descurcă firele şi iarăşi părândă parii. Aşa se urzeşte pânza. Şi gardul e cel mai bun urzitor: pari bătuţi unul lângă altul şi legaţi între dânşii, loc de şase palme de la pământ, cu o împletitură de nuiele. Lângă gard locul e neted; dincolo grădina cu legume şi cu flori. Cucurbăta se întinde de-a lungul, se ridică şi pe alocurea se răsuceşte până în vârful parilor, încât firul Sandei se ascunde în verdeaţa frunzelor ori scutură albine din florile galbene. Aşa de a îndemână nu e urzitorul cu craci lungi ca păianjenul. E bun în vreme de iarnă. Acum însă naica Marta s-a dus cu copiii la stână, badea Stan a plecat cu un car de scânduri: Sanda e singură-singurică. Îi mai place afară la uliţă. Nu pentru că ar fi trecători, dar afară cântecul vine mai bine. E cald, dar deprinsă e fata la ger şi la arşiţă. Cu braţele goale, cu poalele aninate în brâu şi cu ştergarul în cap, ea nici nu simte vremea lui cuptor; cântă, întinde firul, descurcă jirebia şi se pierde în tinereţile ei.

76 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Povestiri
57 comentarii »

Alexandrescu – Bolintineanul Cu aceşti doi poeţi munteni, prin excelenţă aşezaţi între clasicii noştri şcolăreşti, stăm în plină influenţă a poeziei franceze.

Pe Alexandrescu îl cunoscuse Ion Ghica elev la Sfântul Sava, băiat măricel începea să-i mijească mustaţa băiat măricel cu memoria plină de versuri din clasicii francezi. Îmi pare că epistolele, satirele şi fabulele formează inventarul bun al lui Alexandrescu. Orientarea lui naturală a fost clasicistă. Melancolia întrucâtva insistentă, sentimentalism pe tema ruinelor, a fantomelor trecutului, sunt teme literare pe care le impunea literatura apuseană pe atunci. S-a observat, cu dreptate, că adoptarea unor teme ca aceasta nu ne permite a vorbi hotărât de un romantism român. Românii care căutau a face poezie în anii 30 până la 40 luau ce găseau pe piaţa literară franceză. Romantică era poezia aceasta franceză la ea acasă, în Bucureşti şi în Iaşi ea nu era romantică, era poezia nouă din Apus, poezia pe care tinerii români aveau a o pune împotriva poeziei de imitaţie neogreacă.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Critică literară
3 comentarii »

Auzisem despre Vasile Pârvan când eram mică, aşa cum auzi din greşeală despre lucruri care rămân în tine pentru a le înţelege mult mai târziu; nu-mi amintesc exact cine şi ce-mi spusese despre Domnia Sa. Ceva legat de daci. Am aflat apoi, studentă fiind, despre „Getica” şi despre importanţa activităţii autorului acesteia pentru şcoala românească de istorie şi de arheologie, dar şi pentru cei care studiază istoria limbii române. De curând însă (profesor fiind eu acum), am descoperit un foarte interesant curs, ţinut la Universitatea din Cluj (în 1919!), pe care îl recomand călduros, intitulat „Datoria vieţii noastre”. Ideile sunt parcă ale timpurilor noastre şi am selectat câteva pasaje, cele care m-au surprins în felul acela plăcut în care găseşti, unde te aştepţi mai puţin, întrebări sau răspunsuri pe care le ştii adânc în tine şi pe care le auzi deodată rostindu-se.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
5 comentarii »