Astăzi, paşii mă îndreaptă cu o atracţie magică, spre tărâmul cărţilor. Mă îndrumă, cunoscători, prin labirintul literelor, spre prietenele mele dragi, cărţile. Acolo regăsesc, întotdeauna, cu surprindere, atâtea veacuri de suflete-litere înviate de suflete-om! Arghezi, Coşbuc, Topârceanu, Eminescu…, pe ei şi mulţi alţii îi regăsesc printre amintirile versurilor din leagănul copilăriei.

Mireasma florilor de tei răzbate, încă, din faldurile unei păduri cutreierate de ultimul romantic ascuns de lumina Luceafărului. Iar eu, îmi odihnesc privirea pe chipul ghiocelului, primăvăratic răsărit dintre filele unei cărţi răsfoite cu nostalgie. El, ghiocelul este dăruit copilăriei să păstreze în taina lui dalbă, farâma de inimă de copil ce şi-a uitat, demult, la poarta sufletului, păpuşile.

4 voturi

Încarc...

Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
4 comentarii »

Iarnă… îngheţ de iarnă. Închid ochii şi mă las copleşită de tăria vântului care îmi stăruie în priviri, ademenind lacrimi să se rostogolească în mărgăritare pe obrajii reci. Privesc în jurul meu, peste tot, aşternut de frunze, hoinar rămase din toamnă, îmbrăcate în straie reci din bruma iernii.

Copaci desfrunziţi îşi ridică în tăcere ramuri către un cer închis în nori ca într-o fortăreaţă a întunericului. Nu îmi par trişti, ci doar tăcuţi, asteptându-şi primăvara să le adune, cândva, din nori, ploaie dătătoare de viaţă. Păsările mari, negre, parcă nu mai zboară pustiu şi trist, ci zboară alb, simţindu-şi libertatea în tot mai înalt…

1 voturi

Încarc...

Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
Comenteaza! »

Parcul e pustiu… e noapte. Vântul răscoleşte frunzele de sub picioarele mele. Uneori mă simt ca una dintre ele. O frunză-n vânt ce e izbită neîncetat, neştiind sub picioarele sau în mâna cui voi ajunge.

Se aude un leagăn cum scârţâie, ca o chemare tristă. Mă ridic de pe banca umedă şi mă pun în el. E frig. Metalul e rece, amintirea lui mă încălzeşte. E singurul leagăn în care m-a dat tata vreodată. Pe atunci copacul era mai verde, îi puteam atinge frunzele cu picioarele. Acum îmi pare mic şi prăpădit. Crengi din el zac pe pământul ud. Printre ramuri văd luna. Oare chiar are ochi si gură? Dacă te uiţi atent le găseşti. Îmi pare tristă. Îmi fac avânt. Singurul zgomot e scârţâitul ăsta, rupt parcă din filmele cu stafii. Se face mai frig. Întorc capul spre intrarea în parc şi aştept… dar nu vine nimeni. Tresar la orice frunză care foşneşte, la orice cracă ruptă în două. Îmi pregătesc cuvintele, inima îmi bate tare, îmi opresc respiraţia şi ascult, dar nu e nimic. Întorc capul: nimeni. Nimeni nu vine, nimeni nu întreabă, nimeni nu vede, nimănui nu-i pasă.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Oana Lupu in Eseuri
3 comentarii »

Nu anii îmbătrânesc pe om, ci viaţa, pentru că starea normală a omului este indiferentismul…

Ce exprimă cuvântul lux?

Expunerea sau desluşirea deşertăciunilor omeneşti, în care par­tizanii senzualismului caută desfătarea trupească, găsind că în ea este originea tuturor ideilor noastre în contra idealismului.

Orişicum să fie, dar luxul este viciul cel mai atrăgător, cel mai molipsitor, din care se nasc toate calamităţile ce aduc la pieire nu numai individualitatea omenirii, ci dărâmă şi stinge naţiuni întregi.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Eseuri
Comenteaza! »

El, secretarul de partid, devenise sub ciuma roşie apostol al Marelui Conducător. Lui te subordonai, te încovoiai, iar Marelui Conducător, care luase locul lui Dumnezeu, erai obligat să-i aduci osanale, ridicări în slăvi.

Toată activitatea, fie de la oraşe, fie de la sate, era subordonată, coordonată, dirijată de partid şi conducătorii săi. Nimic nu mişca şi nimic nu se decidea fără avizul organelor de partid la toate nivelurile. Totul era controlat. În ceea ce priveşte viaţa familială, cât şi extra-familială, aceasta era controlată, în unele cazuri până în cele mai mici amănunte de intimitate. Controlul se efectua prin mai multe forme şi mijloace.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »