30 mai 2012
Ostenite-s limbile pământului, care ticăie-n fiecare ceasornic stricat, ce-l are cel ce-n toate-i priceput pe masa vremurilor. Oţelul venei albastre se mişcă-n maşinăria uriaşă, lepădat de speranţă. Tocul timpului scrie pe răbojuri semne neînţelese, ce-ndatorniceşte suflete. Scâncetul pruncului din miezul inimii ne arată că o arcă s-a rupt pe fluviul veiţii. Prin beznele tunelelor, plutesc celule şi atacă rădăcinile răului, dar multe încă sunt biruite. Vasele omului devin din ce în ce mai mici, împotriva valurilor sălbatice care se întăresc. Un val moare şi alte zece îşi fac loc, în vâltorile unde procreaţia are dimesiunile altui spaţiu.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
16 aprilie 2012
„Dacă adevărul piere, atunci rămâne minciuna în existenţa noastră… Ave veritas!”
Hegel
Omul este măsura existenţei sale. Adevărul poate fi trepte pe care mulţi nu pot să le urce. Ele pot fi îndreptate spre cer sau poate spre adâncuri. În casele Domnului, când vrem să ne lepădăm de ce-am fost ieri, uităm că mâine vom fi aceiaşi. Sabia nu are tăiş pentru adevăr. Adevărul nu poate fi acoperit cu gunoi, nici în noi şi nici în alţii.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
8 martie 2012
Din pomul grădinii Edenului a fost cules fructul oprit. Prin Eva s-a născut lumea. Adam a pus semnul vieţii în pântecele creaţiei. Atunci s-a născut raiul, pentru că au perceput durerea existenţei şi-apoi al naşterii. Ei au coborât din el pe pământ, pentru pedeapsa cu truda existenţei. În rădăcini adânci a rămas întipărită speranţa de întoarcere şi izbândă. Tot atunci, odată cu iubirea, au fost împărţite: ura, viclenia şi trădarea, prin şarpele rece, prin privirea şi ochii lui. În goliciunea albă a trupurilor, lumina cerului a zidit plăcerea privirii. In curburile trupului, Evei, a crescut încet perfecţiunea creaţiei. Prin puterea trupului lui Adam, s-au construit cărările vieţii. Mărul s-a dorit a fi pofta virginităţii. Copacul a devenit coroana rădăcinilor noastre.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Dragoste, Eseuri
2 februarie 2012
Nu pot căra gândurile lumii, căci multe sunt dintr-un început adunate şi-s ude cărările vieţii, de lacrimi, iar marginile sunt acoperite de secetă. Nu mă pot ridica din colbul arşiţei zilei de ieri, ca să pot aduna spicele de mâine, când ploaia va cădea fără să mai fie cer. Un nor a mai rămas singuratic acolo unde a fost cerul, şi ca o ultimă speranţă, în puful lui s-a ascuns un singur viitor. Voi găsi oare ultimul drum spre ultimul început?
În cuibul vulturului, acolo sus, unde muntele întreabă acel viitor dacă mai sunt văi pe care să poată să meargă pe urma naşterii sale, a rămas un gol. Nu poate focul să ardă pietrele din mine, de prea mult rece, pentru că ele au aşteptat prea mult timp singure în trepte de iubire. Fără ele, casele fericirii au dispărut. Acolo, jos, fereastra mea de timp se uită la mine cu ochii magului de la răsărit. Apusul lasă roşul lumii de dincolo, aici. Pictorii timpului, pe şevalete uriaşe, încearcă să picteze înapoi cerul şi lumina, pentru a ne vedea soarta. Ei, încet, înmoaie pensule uriaşe în sângele soarelui şi ne pictează venele în loc de cer, însă în ele fără nimic, doar nişte tuneluri goale fără sens.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
29 decembrie 2011
Îmi amintesc şi acum impactul puternic pe care l-a avut asupra mea prima zi din anul 2000. N-am putut să nu mă gândesc că un mileniu de acum încolo anii vor începe cu cifra 2 şi că acest lucru este, poate, singura mea legătură cu viitorul omenirii până în secunda în care se va trece în anul cu numărul 3000. Ciudate gânduri pentru un început de an, aţi putea spune, dar simţeam că abia atunci mă voi şterge din memoria lumii şi că moartea mea a început în 2000, fiindcă, inevitabil, voi muri într-un an care începe cu cifra 2…
Au trecut ani de atunci şi eu n-am încetat să caut corespondenţele mistice ale numerelor. De exemplu, n-am să spun niciodată că m-am căsătorit în anul 2004, ci la 33 de ani. Exact vârsta la care a fost răstignit Hristos şi vârsta la care a înnebunit Eminescu. Am absolvit liceul în 1989, în anul în care a murit Steinhardt. Dacă un an nou înseamnă un început de viaţă, înseamnă în acelaşi timp şi un sfârşit de viaţă, nu?
Continuare »
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
23 decembrie 2011
Vă mai amintiţi de Moş Gerilă? Pentru cei mai tineri, care nu ştiu, Moş Gerilă este numele dat de regimul comunist lui Moş Crăciun. Pentru că vedeţi voi, comuniştii au avut curajul de a încerca să-l scoată pe Iisus din vieţile oamenilor, dar lui Moş Crăciun n-au îndrăznit decât să-i schimbe numele.
Ei bine, eram în clasa întâi, după prima vacanţă de iarnă, şi ne dădeam mari cu ce daruri a primit fiecare. Îmi amintesc că Moş Crăciun, venit sub acoperire ca Moş Gerilă, îmi lăsase chiar lângă pat o trusă de medic. Trusa asta m-a convins destul de repede că nu e o meserie pentru mine (poate şi pentru că prietena mea nu mă lăsa să o consult, dar asta e altă poveste), însă avea multe piese inedite, adică tot ce-i trebuie unui băiat pentru a fi încântat măcar o vreme şi a le spune tuturor celor dispuşi să-l asculte.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Lucian Velea in Eseuri
8 voturi