Acum eu exist. Te rog, nu mă părăsi!
Ostenite-s limbile pământului, care ticăie-n fiecare ceasornic stricat, ce-l are cel ce-n toate-i priceput pe masa vremurilor. Oţelul venei albastre se mişcă-n maşinăria uriaşă, lepădat de speranţă. Tocul timpului scrie pe răbojuri semne neînţelese, ce-ndatorniceşte suflete. Scâncetul pruncului din miezul inimii ne arată că o arcă s-a rupt pe fluviul veiţii. Prin beznele tunelelor, plutesc celule şi atacă rădăcinile răului, dar multe încă sunt biruite. Vasele omului devin din ce în ce mai mici, împotriva valurilor sălbatice care se întăresc. Un val moare şi alte zece îşi fac loc, în vâltorile unde procreaţia are dimesiunile altui spaţiu.
– Vă rog, domnule, să încercaţi să vă stăpâniţi. Este încă sub narcoză, dar simţurile pot recepţiona stimuli inteligibili. Este între viaţă şi moarte. Am administrat cel mai puternic antibiotic ca terapie de şoc. Inima este puternică. Luptă şi sunt şanse să scape. Vă rog insistent să aşteptaţi pe hol. Septicemia, carcatiţa uriaşă, îşi întinsese braţele, încet şi sigur, dar sunt şanse de a se arde şi retrage.
Stele uriaşe se prăbuşesc în scântei albastre printr-o lume de fum. Undeva, unde şi-a zbura este altceva, o voce-i apasă puternic timpanele în care aude urlete:
– Nu pleca.
De sus ninge cu rugină. Roşul arderii îi frige cu gheaţă şira măduvei. Greutatea lumii acesteia, s-a aşezat pe pieptul ei. O stâncă neagră cu o gură uriaşă ţipă cu ochi roşii:
– Vei fi a mea! De undeva, de jos, simte că plouă de jos spre sus, iar picăturile fierbinţi cad pe trupul ei şi-o ard.
– Cum stăm cu temperatura?
– A început să scadă puţin.
– Introdu întăritoare pentru rinichi.
Din imensitatea neagră, fuioare de alb răsucit, luminoase, au început să-i intre prin degetele mânilor şi durerile au început să-i fie percepute omeneşte. Un gând ca o spânzurătoare era agăţat desupra ei. Era frica de moarte. Presiunea şi vocea uriaşă din timpane începură să-i scadă, dar sunete stridente şi ritmice le luau încet locul. Inima împreună cu acestea băteau în urechile ei retragerea trupelor de întuneric. Ca un ecou îndepărtat, aude un scâncet de copil care-i spune:
– Mamă! Acum eu exist. Te rog, nu mă părăsi!
Eseu de Viorel Muha
8 voturi
Încarc...