22 iulie 2010
– Hei, tu, cel ce te caţeri pe margini de lume şi ne trimiţi lumină prin întuneric, apoi cobori prin razele tale revenind cu aceaşi putere peste vremuri, multe mii, pătrunde în noi ca să răsărim la fel ca tine, în fiecare zi. Tu, de fapt, tot urci! Noi coborâm. Prometeu nu a murit, este tot acolo şi carnea sinelui său sfârşiată, curge peste noi cu durere. Tu trimiţi spre noi dreaptă linie şi noi stăm strâmbi, rotundul fiindu-ne curbura spinării aplecate, spre oameni de întuneric. Învaţă-mă şi pe mine cel ce renasc în fiecare zi, prin cei mulţi, noi cei care sunetul vieţii ţi-l dăruim, ridicând tremurânde gene prin pruncii noştrii cu ochii miraţi pentru prima oară în această lume, spre lumina ta, sămânţă de nou început, să ne trezim într-o zi la fel ca tine şi să avem aceeaşi putere.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
27 mai 2010
Caut prin buzunarele vieţii o monedă, pentru încă o zi. Dar de multe ori mă întreb dacă am luat cei mai buni pantaloni de viaţă. În poşetă am uitat o oglindă care trăieşte ziua de ieri. Oare cum va fi mâine? Vitrinele se uită urât la mine. În parcul pustiu un câine stă pe-o bancă care ţine de lesă, un alt câine. O statuie uscată de timp a înţepenit la trecerea de pietoni. A uitat să mai treacă. De fapt nici nu mai poate, de şuvoiul de maşini. Plouă cu lacrimi din mine, încet de sus. Oare am ajuns cer? O macara îmi mărgineşte privirea, de foarte mulţi ani. Ea sprijină o clădire, să nu cadă. Au început să apară altele noi, după douăzeci de ani. Dar încă stau drepte, clădirile. Un şir de borduri şi-au făcut ziduri de cetate. Cineva din sectorul nimănui le-a mai pus un alt şir de borduri pe spate. Operaţiunea a lăsat multe blocuri fără privire, fiind în continuare zbârcite şi cu faţada cenuşie. Piaţa a devenit o operă. În ea stau toate culorile şi cântă numai opere turceşti sau greceşti, artificiale. Dar la puţini spectatori. Trecători care nu se opresc, ci doar trec şi se uită.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
18 martie 2010
M-ai înşelat cu încă o iarnă, dar te iert. Şuvoiul veţii, sângele îmi înfierbântă. Simbolurile zeiţei mă răscolesc prin timpuri. Spuma mării ei râde către ţărmul din mine. Mărul de aur, păcatul primit drept premiu, îl ţin în inima mea de păcătos. Scoicile mărilor se deschid acum şi le aud glasul. Dorinţa răbufneşte şi fiorii mă cuprind. Imnul Homeric se aude dispre zările primăverii, păşind pe câmpii de flori. Muşchii, fibre de oţel în coamele cailor, mătură vântul iernii rămas printre ultimile câmpii ale iernii, cabrându-se. Zeiţa vieţii se întoarce. Pleoapele mi se apleacă în jos, tremurânde de prea lumină. Albul zăpezii rămase aruncă sclipiri în dugi de raze de soare. Umbra aleargă fără oboseală ascunsă, păstrând încă umezeala pământului ce negru absoarbe lumina. Creionul cerului cu mâini uriaşe scrie pe pământ zile cu parfum de soare şi nopţi răcoroase. În aşteptare totul stă ascuns. Cerul, pământul şi subpământul, ca un arc uriaş îndoit, aşteaptă să trimită viaţa o nouă primăvară.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
11 februarie 2010
“Eterna reîntoarcere a lucrurilor în ele însele, secretul formativ care ameninţă să creeze atmosfera de extaz şi solemnitate, adică secretul celui care străbate mările şi oceanelor lumilor spirituale, blestemul asumat cu trufie de a se întoarce într-un port veşnic, acelaşi, toate acestea par a fi numai forma metafizică, formulă demonică a profundului sentiment al anteriorităţii strămoşilor, sentiment care vibrează de la început în săngele şi spiritul lui Nietzsche” (E. Bertram, 1998, p. 17)
“A profeţi trecutul, a colora cu dorul de strămoşi gândurile despre viitor – în aceasta constă simţământul povară a tradiţiei umane, cheie de boltă a podului suspendat între un moment care a fost şi unul care va să fie, subiect trăind clipa divină „pe culmea înaltă”, plutind, asemenea lui Zarathustra, „ca un nor negru peste două mări, peste trecut şi viitor” – aceasta este viziunea lui Nietzsche despre viitoarea condiţie umană” (idem, pag. 40)
Nietzsche a deschis drumuri, iar strămoşii de început de cod m-au îndemnat să mă întreb, eu un aşa de mic într-un ocean aşa de mare:
– Hei, tu, ghem de viaţă, unde vrei tu să ajungi? Ce-ţi doreşti tu cel mai mult?
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
28 ianuarie 2010
De imagini nedefinite din plasa existenţei mă agăţ cu disperare. Întorc firul ghemului înfăşurat pe părţile rotundului şi caut să intru, în adâncul lui pentru un nou început. Din coduri bine stabilite, tot dintr-un început, caut să găsesc energii în infinitul nostru mic, pentru a răbufni cândva în raze de existenţă-lumină, în care nu există nici început, nici sfârşit şi când nu va mai exista acea atracţie universală, spre interior sau spre exterior, cănd nu va mai fii posibilă o mare prăbuşire sau o mare explozie. În faţa naşterii şi morţii rămân gânditor, apoi ridic întrebări spre firea începutului, întrebând „Creatorul” de rostul existenţei şi dacă aducerea mea, a ta, a noastră în timp, îşi are rostul. Gheara fricii de a nu fi este teribilă, temătoare, ignorată sau uneori acceptată, dar întodeauna cu speranţa existeţei unui dincolo, speranţă subconştientă chiar şi pentru cel mai convins ateu.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
2 aprilie 2009
Da, exist! Şi dacă exist, pot constata că mai există şi alţii. Şi am costatat că mulţi sunt mai buni ca mine. Nu sunt stea, nu sunt fulg de nea, nu sunt nici primăvară, dar nici toamnă. Prin venirea mea pe lume, probabil că ursitoarele au uitat, ieşind pe coşul casei, din fiecare lucru din lumea asta câte o minusculă urmă, ca apoi să mă ostoiesc a le înţelege şi descifra. Aşa că am reuşit cât de cât să înţeleg şi să învăţ mai mult sau mai puţin, mai bine sau mai rău, că trebuie să ştiu… mai bine ce-am învăţat!
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
9 voturi