Cred că rolul citatului poate fi esenţial în educaţie. După atâtea mii de ani de istoricitate, Pantheonul cultural universal geme de nume mari, iar inflaţia de mentori şi-a atins cote incredibile. Bietul elev, rătăcit în mulţimea aceasta de înţelepţi, nu ştie ce să mai creadă şi pe cine să citească. Dezorientat, caută refugiul pe stadioane, în zgomotul ritmic al unei discoteci sau navighează plictisit pe apele virtuale ale Internetului.

Dascălii fac şi ei ce pot. De cele mai multe ori dictează elevilor liste lungi de aşa-zise lecturi obligatorii. Dar practica dovedeşte că lectura din obligaţie este un lucru fără sens şi fără efect. Înţelepţii au scris uneori zeci de cărţi, iar unele dintre acestea sunt plictisitor de înţelepte. Elevii nu se prea obosesc cu cititul, aflându-ne în perioada în care la şcoală totul pare facultativ. În consecinţă, cărţile de la lecturile obligatorii rămân necitite. Ştiu şi profesorii acest lucru. Nu protestează, pentru că programa este programă.

7 voturi

Încarc...

Publicat de Valeriu Butulescu in Aforisme, Eseuri
1 comentariu »

Martori oculari ai ridicării Coloanei au rămas puţini, astăzi, la peste şaptezeci de ani de la consumarea evenimentului. Amintirile lor sunt cu atât mai preţioase. Unul dintre aceştia este mama mea, Ana Butulescu, femeie simplă din Preajba, care a intrat neinhibată în al nouăzecilea an al vieţii. E cel mai vârstnic locuitor nativ al satului Preajba, devenit între timp localitate componentă a municipiului Târgu Jiu.

Mama, ca orice om foarte bătrân, are unele probleme de memorie, când e vorba de întâmplările recente. Dacă o rugaţi să vă enumere toţi miniştrii din guvernul Tăriceanu, pe unii cu siguranţă nu-i mai ţine minte. Dar evenimentele, mari sau mici, înregistrate în copilăria, adolescenţa şi tinereţea ei par săpate cu dalta, adânc, în memorie. Poate să vă spună data naşterii, a căsătoriei şi a morţii pentru un număr impresionant de prejbeni, poate reconstitui arborii genealogici stufoşi ai unor neamuri de ciobani locali, precum Năgăra, Lăguţ, Ciocăzanu, Şerban, Sâiu, Luculescu, Moianu etc, fiind una din sursele cele mai prolifice ale lui Al. Doru Şerban, istoric neobosit al meleagurilor prejbene.

8 voturi

Încarc...

Publicat de Valeriu Butulescu in Interviuri, Memorii
1 comentariu »

În anul 1605, de sub teascurile tiparniţei lui Juan de la Cuesta din Madrid vedea lumina zilei Don Quijote, un personaj fabulos, cum puţine se născuseră din vremea lui Homer încoace. Părintele său, Miguel de Cervantes y Saavedra, nu era licenţiat al universităţii din Salamanca, nici măcar bacalaureat, precum Samson Carrasco, ci un simplu soldat cărunt şi infirm, lăsat la vatră. Asemenea contemporanului său Shakespeare, avea şcoală puţină, dublată însă de un talent uriaş. Dascălul său, Juan de Hoyos, îl învăţase bine latina, dar mai ales castiliana, căreia Cervantes îi va fixa definitiv forma literară. Autorul nu era la primul păcat literar. Debutase pe când era elev, cu un sonet, patru redondillas, o copla şi o elegie în terţine, – toate într-o culegere de poezii publicate cu ocazia morţii reginei Isabela de Valois.

Poate că Don Miguel ar fi ajuns un bun poet de curte, versificator înzestrat, talentat căutător de rime, dacă n-ar fi simţit, irezistibil, chemarea armelor. Pentru o lungă perioadă de timp Cervantes lasă pana şi pune mâna pe sabie. Trăieşte nebunia eroică a războiului. Se înrolează în armata lui Juan de Austria. Îşi pierde un braţ luptându-se cu turcii în bătălia de pomină de la Lepanto (1571), ceea ce nu-l împiedică să se caţere, doi ani mai târziu, pe zidurile Tunisului, luând parte la asediul cetăţii. În drum spre Spania natală, cade în mâinile piraţilor berberi, fiind ţinut ostatic la Alger vreme de cinci ani. Paradoxal, muzele îl regăsesc tocmai la închisoare. În captivitate Cervantes îşi reia preocupările literare. Adresează secretarului regal Mateo Vasquez o scrisoare în versuri, foarte convingătoare, prin care imploră să fie răscumpărat. Însă piraţii au intuit valoarea scriitorului mai bine decât  Lope de Vega,  (ilustrul său detractor), cerând pentru eliberarea lui o avere: cinci sute de ducaţi în aur! Spania nu-l abandonează pe cel care va deveni inegalabila ei glorie literară. Regele, biserica şi familia pun mână de la mână şi banii se strâng.

8 voturi

Încarc...

Publicat de Valeriu Butulescu in Eseuri
2 comentarii »

Chimia românească, chiar dacă nu a vânat niciodată un Premiu Nobel, a avut, totuşi, unele realizări. Ar fi mare păcat să o reducem la chipul tâmp al Elenei Ceauşescu, exponentul ei emblematic. În schimb, alchimia noastră e pe nicăieri. Românul nu şi-a bătut niciodată capul să facă aur din resturi menajere. Ştia că e zadarnic. Chiar dacă ar fi reuşit, nu era chip să-l păstreze. Că veneau imediat după el turcii, ruşii, tătarii. Alchimia carpato-dunăreană s-a oprit la zeama de ţuică. Cazanul de fiert prune este cea mai sofisticată maşină cu abur zămislită de ingineria noastră populară. Dar astăzi e pe cale de dispariţie…

Uniunea Europeană ne ajută să scăpăm de unele obiceiuri proaste, denumite popular tradiţie. Gata cu guiţatul ritual din Ajunul Crăciunului, gata cu măcelul bestial al mieilor pascali, gata cu jelitul morţilor în sufragerie! Europa nu glumeşte. Are norme pentru orice şi dacă în mod premeditat calci o broască gestantă, te poţi alege cu dosar penal. Încearcă numai să spui nu Europei, că te loveşte în moalele capului cu prima clauză de salvgardare ce-i cade în mână. Dar cazanele…

4 voturi

Încarc...

Publicat de Valeriu Butulescu in Tablete, Umor
2 comentarii »

Ca orice cugetător solitar şi statornic, visam cândva să mă stabilesc în Capitală. Aglomeraţie cam mare pentru o sihăstrie, nimic de zis. Dar eşti aproape de edituri şi redacţii vestite. Locuri binecuvântate, unde poţi descărca în fiecare dimineaţă tot ce ai cugetat noaptea trecută. Viaţa mi-a făcut însă o frumoasă surpriză, detaşându-mă dincolo de Styx, adică tocmai la Petroşani. Am ajuns în Valea Jiului, teritoriu frământat social şi tectonic, căruia unii nu-i acordă nici măcar statut de provincie.

Mie îmi place mult acest loc. Contrar opiniei unor analişti superficiali, Valea Jiului este o zonă de mare profunzime. În mină, la o mie de metri adâncime, ochiul profan vede doar întunericul, materializat în cărbune. În schimb, gânditorul subtil discerne imediat codrii pietrificaţi ai altor ere, în care fizicul aproape că se pierde, copleşit de metafizic. Nicăieri nu poţi coborî în timp mai profund ca în Valea Jiului. Dumnezeu a plasat Raiul în cer, iar Iadul undeva sub pământ. Nu întâmplător, ocnele au fost desemnate în trecut ca locuri de penitenţă. Aşadar, munca în subteran este grea şi umilitoare. Unii cred că oamenii se coboară atât de jos numai pentru a se spăla de păcate. Sunt galerii în care muncitorul transpiră un litru pe oră. E uşor de socotit, metaforic vorbind, că din adâncuri izvorăsc râuri mari de sudoare, care au pus ani mulţi în mişcare morile poeziei militante.

7 voturi

Încarc...

Publicat de Valeriu Butulescu in Tablete, Umor
1 comentariu »