25 martie 2009

De la Cervantes la Don Quijote

Valeriu ButulescuÎn anul 1605, de sub teascurile tiparniţei lui Juan de la Cuesta din Madrid vedea lumina zilei Don Quijote, un personaj fabulos, cum puţine se născuseră din vremea lui Homer încoace. Părintele său, Miguel de Cervantes y Saavedra, nu era licenţiat al universităţii din Salamanca, nici măcar bacalaureat, precum Samson Carrasco, ci un simplu soldat cărunt şi infirm, lăsat la vatră. Asemenea contemporanului său Shakespeare, avea şcoală puţină, dublată însă de un talent uriaş. Dascălul său, Juan de Hoyos, îl învăţase bine latina, dar mai ales castiliana, căreia Cervantes îi va fixa definitiv forma literară. Autorul nu era la primul păcat literar. Debutase pe când era elev, cu un sonet, patru redondillas, o copla şi o elegie în terţine, – toate într-o culegere de poezii publicate cu ocazia morţii reginei Isabela de Valois.

Poate că Don Miguel ar fi ajuns un bun poet de curte, versificator înzestrat, talentat căutător de rime, dacă n-ar fi simţit, irezistibil, chemarea armelor. Pentru o lungă perioadă de timp Cervantes lasă pana şi pune mâna pe sabie. Trăieşte nebunia eroică a războiului. Se înrolează în armata lui Juan de Austria. Îşi pierde un braţ luptându-se cu turcii în bătălia de pomină de la Lepanto (1571), ceea ce nu-l împiedică să se caţere, doi ani mai târziu, pe zidurile Tunisului, luând parte la asediul cetăţii. În drum spre Spania natală, cade în mâinile piraţilor berberi, fiind ţinut ostatic la Alger vreme de cinci ani. Paradoxal, muzele îl regăsesc tocmai la închisoare. În captivitate Cervantes îşi reia preocupările literare. Adresează secretarului regal Mateo Vasquez o scrisoare în versuri, foarte convingătoare, prin care imploră să fie răscumpărat. Însă piraţii au intuit valoarea scriitorului mai bine decât  Lope de Vega,  (ilustrul său detractor), cerând pentru eliberarea lui o avere: cinci sute de ducaţi în aur! Spania nu-l abandonează pe cel care va deveni inegalabila ei glorie literară. Regele, biserica şi familia pun mână de la mână şi banii se strâng.

În 1580 Cervantes este liber. Scrie imediat şi publică o lucrare de treizeci de pagini, în care descrie aventurile şi suferinţele petrecute în îndelungata sa detenţie. După care se înrolează iar în armată, dar continuă să scrie cu pasiune crescândă. Atacă tot mai curajos teatrul, creând comedii inspirate: „Sultana turcilor”, „Bătălia navală”, „Ierusalim”, „Unica şi viteaza Arsinda”, „Pădurea iubirii”, dar şi tragedii cu profunde accente autobiografice, precum „Numancia” şi „Suferinţa din Alger”. Inventivitatea sa revoluţionează tehnica dramatică. Este primul autor care reduce comedia clasică la trei acte. Încasează câte cincizeci de ducaţi pentru fiecare piesă nou scrisă, stârnind şi mai mult furia lui Lope de Vega. Spre finalul vieţii va produce un întreg val de comedii, din care amintim „Spaniolul cel fercheş”, „Casa geloziei”, „Temniţa din Alger”, „Pehlivanul fericit”, „Marea sultană”, „Labirintul iubirii”, „Întreţinuta”, „Petro de Urdemales”, urmate de  entremeses, la fel de palpitante: „Judecata divorţurilor”, „Pehlivanul văduv”, „Alegerea de alcalzi din Daganco”, „Paza zeloasă”, „Vizcainul închipuit”, „Teatrul minunilor”, „Bătrânul gelos”, „Hruba din Salamanca”. Teatrul lui Cervantes, destul de viguros, nu îi permite totuşi să se întreţină din scris. În 1603 se stabileşte cu familia sa la Valladolid. Trăieşte în mizerie. Scriitorul îşi încearcă norocul în proză.

În 1604 scrie prima parte a romanului „Don Quijote”. Pe 26 septembrie regele semnează fără ezitare permisul de publicare. Pentru coroană, lucrarea era instructivă şi militantă, deoarece ridiculiza până la desfiinţare romanele cavalereşti, „telenovelele” imbecilizante ale Evului Mediu spaniol. În 1605, „Don Quijote” iese încrezător din tipografie călare pe Rocinante, celebra sa mârţoagă. Poartă pe cap un lighean de aramă, care aducea puţin cu coiful lui Mambrino. Refuză să-şi mai asume identitatea lui Alonso Quijano, în pielea căruia trăise atâţia ani, acel hidalgo sărac care mânca ”jumări cu slănină sâmbăta, linte vinerea şi câte-un porumbel fript duminica”. Smulsă din lanţurile reci ale raţiunii, fantezia sa devine debordantă, nebunia lui capătă minunate nuanţe eroice. Prin viziera de mucava a coifului său improvizat, el vede lumi nemaivăzute. Vede dincolo de orizont, departe, peste secole. Fiecare pas al cavalerului rătăcitor este o nouă peripeţie. Evident, realitatea ternă şi contondentă îi pune mereu piedici, prin oamenii mărunţi care o populează. Dar Don Quijote ţine lancea sus şi merge înainte. Îl urmează, clătinând din cap, Sancho, călare pe măgarul său. Merge mai mult împins de simţul datoriei, prea puţin din convingere. El este un simplu ţăran, visurile sale sunt mai puţin îndrăzneţe; e mulţumit că, până una alta, are o slujbă. Simte lucrurile, în simplitatea lor dezamăgitoare. E supărat că vede numai mori de vânt acolo unde stăpânul său tocmai a descoperit nişte uriaşi; crede că de vină este umila lui situaţie socială. Oricum, miza este mare. În final va primi o insulă pe care va trebui să o guverneze singur, ceea ce nu s-a mai întâmplat vreodată unui gospodar din Argamasilla. De aceea se lasă cotonogit în voie, ba de yangheji, ba de cărăuşi, ba chiar de nişte amărâţi de catârgii. Altfel spus, bate câmpii alături de stăpânul său, dar e mai realist decât Don Quijote. Nu crede în absurd cu pasiunea acestuia. Cei doi eroi nu au un drum precis. Rătăcesc prin provincia La Mancha, ajung din întâmplare în Sierra Morena. Traversează fauna rapace şi mizerabilă a oamenilor care se cred întregi la minte. Se mişcă printre preoţi, bărbieri, soldaţi, hangii, prostituate, cămătari, păstori de capre şi duene îndurerate. Caută zadarnic adevăr şi dreptate. Asta vor face de-acum încolo, mii şi mii de ani. Este calea lor către nemurire.

Cervantes îi însoţeşte cu privirea o bucată de vreme. E tot mai îngrijorat, tot mai bătrân şi tot mai sărac. Moare în singurătate şi nevoi, răpus de hidropizie pe 26 aprilie 1616, în aceeaşi zi cu „marele Britt”. La vremea aceea Don Quijote şi Sancho Panza erau deja departe. În 1618, după o puzderie de ediţii spaniole, apare prima ediţie franceză, în traducerea lui Francois de Rosset. A fost doar o mică oprire la Paris. Don Quijote îşi continuă rătăcirea, ferm convins că va îndrepta această lume strâmbă. Crede în terapia visului, în frumuseţea mersului fără rost. Sminteala lui ascunde comori nebănuite. Oameni cu mintea limpede din lumea întreagă îşi pleacă fruntea în faţa nebuniei sale. Nu mai încape nicio îndoială. Orice bărbier cu puţină imaginaţie începe să creadă că lighenaşul său este coif în toată regula. Don Quijote ajunge la Roma, Berlin şi Londra slujit cu aceeaşi exemplară credinţă de scutierul său. Peste tot sunt primiţi cu braţele deschise. Apoi traversează împreună oceanul şi morile de vânt ale gloriei încep să se rotească în toate limbile pământului. În 1839 eroul trece Dunărea. Ajutat de Ion Heliade Rădulescu, intră în Bucureşti pe Calea Giurgiului cu paşaport franţuzesc: „Don Chişot de la Manşa”. A fost primit cu ovaţii de localnici, ei înşişi visători înnăscuţi. De la bun început s-a simţit ca la el acasă. Aventurile sale au cunoscut numeroase ediţii, prescurtate şi integrale, fie după versiunea franceză, fie după originalul spaniol. Anii trec, generaţiile vin şi pleacă, gusturile se schimbă, dar Don Quijote nu dă semne de bătrâneţe. Aiurelile lui îşi păstrează prospeţimea, bazaconiile şi tumbele sale continuă să facă furori. Uneori cade de pe cal, dar se ridică fără preget, râde, dă explicaţii năucitoare, se scutură de praf, îşi potriveşte armura şi merge mai departe. În 1905, după trei secole de aventură, omenirea l-a sărbătorit cu tot fastul ce se cuvine unui cavaler atât de vestit. Cu acest prilej Miguel de Unamuno publică „La vida de Don Quijote y Sancho” în care scrie: „oameni de soiul acesta ajung la eternul uman, mai bine zis la cel divin, doar atunci când graţie nebuniei sparg scoarţa ce le încătuşează sufletul”.

În secolul al XX-lea nebunia eroică atinge cote culminante, prin revoluţiile şi războaiele sale mondiale. Naţiuni întregi încep să quijotizeze în masă, demenţa îmbracă forme colective, iar  comediile se transformă în epopei. Ideologiile scot la rampă nebuni sângeroşi, care cred că au descoperit calea spre adevăr şi dreptate. Dar istoria i-a măturat de pe socluri, cu aceeaşi uşurinţă cu care i-a ridicat. Pentru că, vorba lui Sancho, „niciodată schiptrele şi coroanele împăraţilor din comedii n-au fost din aur curat, ci numai din aramă ori tinichea.” Cad în uitare, încet dar sigur, Cavalerii Apocalipsei, cu armele lor atomice şi armurile lor din oţel inoxidabil. În vreme ce Don Quijote, cu o lance de lemn în mână  îşi continuă marşul triumfal spre eternitate. „Căci mai vrednică de cinstire e greşeala în care crezi, decât adevărul în care nu crezi.” În anul de graţie 2005 Don Quijote a intrat fără complexe în secolul cinci al nemuririi sale. Mulţi se întreabă de unde are atâta vigoare. Perenitatea sa vine tocmai din permanenta, neobosita sa căutare. Pentru că aşa cum sună Scriptura, în tălmăcirea lui Unamuno, „moare numai cel ce atinge pe de-a-ntregul Adevărul Etern, e absorbit de el şi încetează să mai fie.” Viaţa lui Don Quijote e nesfârşită, fiind  un neîntrerupt şir de umilinţe. E ciomăgit, trântit la pământ, ridiculizat şi batjocorit de haita celor cu minte sănătoasă. Nu mai puţin de şase sute de porci îl calcă în picioare, şi asta într-un singur capitol! Dar el se ridică, zâmbeşte senin şi, în nebunia lui, cugetă în aceste versuri sclipitoare: „Într-atât viaţa mă omoară, /că moartea îmi dă iarăşi viaţă./ O, soartă nemiloasă /când numai moartea să trăiesc mă-nvaţă!” În ultimele capitole, parcă speriat de dimensiunile cosmice ale personajului său, Cervantes încearcă să-i mai taie din aripi, să-l trezească din nebunia superbă a visului. Don Quijote redevine pentru o clipă Alonso Quijano, începe să se gândească la bani, la moarte şi la tocană de berbec, lumea recade în tiparul celor trei dimensiuni, uriaşii se retransformă în banale mori de vânt. Vraja se frânge, extazul pâlpâie, omenirea întreagă riscă să redevină plictisitor de normală. Prea târziu, maestre! La fel a păţit şi Homer, cu Odiseu şi Ahile. Un personaj atât de mare nu mai ascultă de autor. Nu-l mai poţi struni! I-ai dat prea multă personalitate! Acum, când a ajuns în cerul de deasupra Parnasului, vrei să-i faci vânt înapoi în abisul raţiunii. Lasă-l să zboare mai departe prin visul său fără de sfârşit. Rătăcirea lui este plină de înţelepciune. Pentru că „niciodată nu a existat un nebun mai serios ca Don Quijote.” Raţiunea are limite, în vreme ce universul fanteziei e nesfârşit. În fond, nebunia nu este altceva decât spargerea unor prăfuite convenţii, evadarea din lumea lui unu şi cu unu fac doi.

Adevărata frumuseţe e mai degrabă ocultă decât logică. Aici calculul rece al ştiinţelor exacte se pleacă în faţa rătăcirii. Intri în conflict cu cei mulţi şi întregi la cap, dar de o mediocritate înduioşătoare. Îţi vine să-ţi deplângi banala, cenuşia normalitate printr-un bocet, asemenea lui Unamuno: „Dă-mi nebunia ta, Don Quijote al meu, dă-mi-o pe de-a-ntregul. Să spună apoi că sunt îngâmfat sau cum le va veni la socoteală. Eu nu vreau să caut folosul pe care-l caută ei. Ei caută folosul acestei vieţi trecătoare şi se adorm cu credinţa călduţă în viaţa cealaltă. Pe mine, Don Quijote al meu, lasă-mă să lupt cu mine însumi, lasă-mă să sufăr. Păstrează-şi pentru ei aspiraţiile de deputat de provincie. Mie dă-mi-l pe Lemnopiron, şi, măcar că n-o să mă clintesc de pe pământ, să visez că mă urc în cerul văzduhului şi focului celui nepieritor. Nu vreau să fiu cuminte aşa cum îmi spune această ticăloasă minte ce dă de mâncare tuturor muritorilor. Ia-mi minţile, Don Quijote al meu! Trăiască Don Quijote! Trăiască Don Quijote înfrânt şi zdrobit! Trăiască Don Quijote mort! Dăruieşte-mi nebunia ta nemuritoare, Don Quijote al nostru. Dăruieşte-mi nebunia ta şi lasă-mă să-mi alin sufletul în poala ta. De-ai şti cât sufăr, o, Don Quijote al meu, între aceşti concetăţeni ai tăi cărora le-ai luat toată nebunia eroică, lăsându-le  doar obraznica-ngâmfare. De-ai şti cât dispreţuiesc ei, în stupida şi jignitoarea lor vanitate, orice elan al spiritului şi orice năzuinţă a vieţii lăuntrice. De-ai şti cu câtă gravitate de asin râd  de năzbâtiile pe care le iau drept nebunie şi se desfată cu ceea ce socotesc ei trăsnăi! O, Don Quijote al meu, ce îngâmfare, ce stupidă-ngâmfare e îngâmfarea tăcută a acestor brute care numesc paradox tot ce nu se află etichetat în scăfârlia lor, şi dorinţă de originalitate orice înălţare a spiritului!”

Vreme de patru sute de ani provincia la Mancha s-a întins în lung şi-n lat, căpătând contur continental. Apoi a prins să se rotunjească şi iată că azi a ajuns planetă. Este insula albastră al lui Don Quijote, guvernată cu pricepere de scutierul său Sancho Panza. Imperiul visului fără de sfârşit în care, vorba regelui Filip, soarele nu apune niciodată.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 8 voturi
Încarc...

2 thoughts on "De la Cervantes la Don Quijote"

  1. Simona Enache spune:

    Iată un eseu bine elaborat,
    poate şi datorită faptului
    că Valeriu este fascinat
    de acest personaj fabulos
    Don Quijote.
    Felicitări autorului!

  2. Vasile Mandric spune:

    Ce bine ca mai sunt visatori care recunosc pe adevaratii eroi ai lumii.
    Cervantes a scris foarte frumos si i-a admirat vitejia lui Mihai Viteazul-Valahul.Felicitari D-le Butulescu.Sarbatori fericite!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook