Voltaire – „Patriarhul de la Ferney”
Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Eliade:
„În 1778, când Voltaire se întoarce la Paris pentru a asista la premiera ultimei sale tragedii, Irène, întreaga populaţie pariziană aclamă pe ‘patriarhul’ din Ferney, văzând în el nu numai un autor genial, ci şi un apărător al celor nedreptăţiţi. În ochii celor care trăiesc astăzi, Voltaire este unul dintre marii cutezători care au luptat neîncetat împotriva superstiţiei, prejudecăţilor, intoleranţei şi a tuturor teoriilor menite să acrediteze – aşa cum spune el – ‘istorii romanţate ale omenirii’, unul dintre marii jurnalişti care au izbutit să creeze un curent de opinie fără precedent în istorie şi autorul unor admirabile povestiri cu substrat polemic, moralizator sau filosofic, cea mai cunoscută fiind Candide ou l’Optimisme (Candide sau Optimismul). După cum se ştie, pentru a infirma teoria lui Leibniz, Voltaire imaginează o serie de aventuri în urma cărora un tinerel, dornic să creadă că legile scrise sau nescrise sunt dictate de o armonie prestabilită, este silit să constate că pe pământ domneşte hazardul, transformându-se, în consecinţă, dintr-un naiv optimist, într-un foarte avizat sceptic. Dialogul dintre Candide, purtătorul de cuvânt al autorului, şi Pangloss, exponentul teoriei filosofului german, se desfăşoară nu în prezenţa, ci în absenţa personajelor, replicile fiind proiectate în timp şi în spaţiu de către narator. Antrenat într-un dans macabru – cu atât mai macabru cu cât este executat în ritmul săltăreţ marcat pe partitura semnată de Voltaire, cu indicaţia prestissimo – Candide are uneori răgazul să exclame că lumea în care trăieşte, departe de a fi cea mai bună dintre lumile posibile, este un infern în care viaţa oamenilor depinde de seniori perfizi şi cruzi, de preoţi fanatici, de curteni slugarnici, de negustori hrăpăreţi, natura nefiind nici ea mai blajină, întrucât uneori distruge tot ce-i stă în cale, aşa cum s-a întâmplat în Lisabona în timpul cutremurului din 1756. Silit să joace pe alte meleaguri într-o horă similară, Pangloss cugetă şi el asupra cauzelor şi efectelor în timp ce vâsleşte la o galeră sau după o şedinţă de vivisecţie la care este supus şi constată că totul se petrece pe lume conform unui admirabil sistem menit să asigure atât fericirea oamenilor în general, cât şi fericirea fiecărui individ în parte.
Continuare »
3 voturi
Încarc...
