17 noiembrie 2016
Zița, tânără și, cum sunt îndeobște româncele noastre, foarte vioaie, a evoluat energic. Stimulată de ambițiile intelectuale ale lui Rică, ea a pătruns, prin Alecsandri și Bolintineanu, până la câteva romane franceze. Copiii și mai ales copilele lor n-au mai cunoscut decât literatură străină. Fetele chiar au suferit probabil, în delicatețea lor, pe urma „luptei pentru limba românească”, dusă acum douăzeci de ani cu un neuitat brio patriotic, și s-au închis desigur cu atât mai îndărătnic în admirația lor gingașă, pentru Bernstein-Bataille și Prevost-Bourget. Iar nepoții participă adesea activ la producția literară română, chiar când sunt fii și fiice de oameni cu stare; sau cel puțin cunosc, urmăresc și încurajează cum pot literatura românească produsă de vreo două decenii încoace. Totuși, lecturile lor favorite și inspiratoare sunt Henri de Regnier, Samain, Verhaeren, Rachilde – în scurt: catalogul de la „Mercure de France”. La care se adaogă pentru cei cu gustul grav și puternice trebuințe de idei: Barbusse și Romain Rolland. Acum în urmă de tot suntem, se-nțelege, expresioniști.
Astfel mi se arată publicul nostru literar de azi, considerat în elementele lui cele mai energice și hotărâtoare. În așa situație, Caragiale s-a învechit grozav, disproporționat față de timpul în care a trăit și a scris. Dar de învechirea operei sale publicul nu-i singur vinovat.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară, Eseuri
24 august 2009
Capitolul întâi al romanului „Exmatriculat din viaţă!” de Georgeta Nedelcu:
– Prima parte –
Seara era liniştită, dar înorată. Aerul era cât se poate de apăsător. Freamătul îndepărtat al străzii abia se auzea.Viaţa e frumoasă! Trăind! Trăind pur şi simplu!
Când eram domnişoară, căutam cu înfrigurare formele de viaţă miraculoase care să mă împace cu mine, cu lumea şi cu Tatăl Ceresc! Dar nu găseam nimic din toate astea, deoarece îmi doream prea multe deodată. Vroiam să fac atât de multe lucruri care să sfideze timpul şi… moartea!
Şi nici cu lumea nu mă prea împăcam, căci mi se părea că aşteaptă de la mine numai ceea ce eu nu îi puteam oferi. Nici cu Dumnezeu nu eram împăcată, pentru că, de multe ori, îşi întorsese faţa de la mine. Fără o familie a mea, întemeiată după nişte reguli sănătoase, nu puteam să am un sens în viaţă. Mă întrebam de multe ori: ”Oare, sunt eu destul de puternică, încât să pot spera atât de mult?” Fiecare zi înseamnă pasul făcut pe încă o treaptă a cunoaşterii, o nouă etapă de muncă pentru noul asalt.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Georgeta Nedelcu in Cărţi, Fragmente literare
30 iulie 2008
Emily Jane Brontë (30 iulie 1818 – 19 decembrie 1848) este una dintre celebrele surori Brontë, numele său fiind legat pentru totdeauna de singurul roman pe care l-a scris, „La răscruce de vânturi”. Considerat astăzi o lucrare clasică a literaturii engleze, romanul surprinde cititorul care s-ar crede pus în faţa unei lecturi uşoare, prin complexitatea construcţiei şi prin capacitatea de analiză a celor mai întunecate colţuri ale minţii umane, prin descrierea exactă a sentimentelor extreme şi confuze. Pe mine cel puţin, m-a surprins atitudinea faţă de propriile personaje, pentru că nu am descoperit nicăieri vreo încercare de a le înfrumuseţa prin omisiune sau prin diluarea trăirilor. Ies la iveală, sub ochiul atent al cititorului, cu bune şi rele, pasionaţi şi intenşi, capabili de distrugere şi de răzbunare.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Dragoste, Fragmente literare
5 iunie 2008
Vine timpul, câteodată, când vreau să mă sparg ca pe o păpuşă de porţelan sau să mă pun, în acelaşi timp, nicovală şi ciocan şi să lovesc cu ciocanul, să mă răstignesc pe cruce, să bat cuie singur, în palme şi în minte. Starea este similară cu aceea, în care aş fi într-un sac mai mic decăt corpul cu sufletul şi mintea. Sacul nu are ieşiri pentru mâini, picioare şi cap. Senzaţia este de sufocare totală. Şi nu de puţine ori, mi se întâmplă aceasta. Şi cred că mulţi au aceaşi senzaţie ca şi mine când tensiunile se acumulează şi incearcă să explodeze şi nu au unde.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Memorii
15 mai 2008
– Dai şi matale acolo o pungă de cafea, două trei pachete de Kent şi te-ai scos. Păi, ce vrei, nea Costache, pe degeaba? Şi unde ziceai că vrei să o bagi pe fata aia mică?
– Mă… nea Pandele!
Şi nea Costache scărpinându-se sub braţ zice:
– Mă gândeam să o bag undeva, undeva unde pică ceva. Ştii că în ziua de azi fără… nu se poate. Păi, ce… să munceşti degeaba? Da’ nu-i place medicina. Eu cu Vasilica, nevastă-mea, acolo am vrut să o băgăm. Ştii tu… doctorul este doctor. Da’ nu le are cu astea. E prea slabă. La anatomie şi cum îi mai zice, zoolofie, are note proaste. Şi nu merge. Poţi să dai cât vrei. Trebuie să fii şi ceva mai mare…. aşa, să ai vreo funcţie. Eu sunt talpă de prost de când mă ştiu şi îi ştiu şi pe ai mei din neam, că tot aşa or fost.
– Păi, ce faci cu ea? O ţii acasă sau ce? În fabrică, nea… se poate?! E frumoasă!
– Mă, nea… Am pe văru’ meu, care este notar, mă! Şi deunăzi vorbii cu el. Ştii cât de prost era, mă? Nu ştia nici să numere, mă, când a terminat a patra. Şi acum este mare notar. La fiecare act îi pică, mă, vine şi are, mă. Şi mi-a zis: „Bă; vere, bag-o, mă, pe fiinţa aia mică la Drept. Dai şi tu un porc. Dai şi tu două-trei vedre de vin. Şi dacă se duce şi ea într-o excursie la munte cu cineva de la partid, te faci şi tu că plouă, ai făcut-o, mă, magistrat. Toată viaţa, ea dă cu hotărârea, mă! Şi apoi nu ne va mai judeca nimeni, mă! Avem notar, fiică-ta judecătoare sau procuror şi mai băgăm pe unul şi am pus-o vere.”
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Memorii
18 octombrie 2007
„Ne-a fost injectată nefericire”, spunea actorul Marcel Iureş într-un interviu privid munca patriotică, aşa zisa muncă „voluntară” din marea epocă. Eu spun că această injecţie a conţinut otravă sub diferite forme. Ne-a fost injectată, impusă, şi încă se mai încearcă să ne fie injectată în continuare „prostia”, „fudulia”, „grandomania”, „mârlănia”, „hoţia”, „mita şi şpaga”, toate acestea proporţional cu gradul în care ei ne „reprezintă” în politic şi instituţiile statului. Ei au beneficiat şi au stimulat, au impus toate acestea până astăzi. Au ajuns să nu se mai ferească, să ducă la extrem nesimţirea şi faptul că ei nu păţesc nimic, că lor le este permis orice. Totul îşi are originea în Epoca de Aur comunistă.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Memorii