Ciudat, fantezist și proteiform e focul. Joacă deasupra mlaștinilor în vâlvătăi albastre, înșelând drumeții rătăciți; tremură aureole viorii deasupra comorilor ascunse, își prelungește viața în fosforescențe, închizând-o în putregaiuri, se urcă în stea și se coboară leneș pe suprafața oceanelor, mijește tihnit aprinzând lumini trandafirii la gura vetrelor, arde ascuns și înflorește în roză uriașă deasupra craterelor vulcanilor, se furișează în zigzagurile fulgerelor albastre, știe să fie uriaș precum știe să fie și scânteie, îi place să se facă temut precum a adorat să fie și divinizat de la începutul vremurilor.
Același și divers, fie ascuns îndărătul ochilor noștri sau după colțurata imagine a unei stele, metamorfozat în flacără sau în mare de jăratec, în rază sau scânteie, el tot Hefaistos este, fiul strălucitorului Zeus și al mult geloasei Hera.
Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978; articolul despre Guillaume Apollinaire (26 august 1880 – 9 noiembrie 1918), pe numele său adevărat Wilhelm Apollinaris de Kostrowitzky, este semnat de Al. Dimitriu-Păuşeşti:
Când André Breton vorbea despre Apollinaire ca despre „ultimul poet”, înţelegea, desigur, că el continuă să considere poezia operă de artă. Mişcarea suprarealistă condamna opera de artă ca pe un artificiu, iar acel suprarealist care avea cutezanţa să se proclame poet era exclus din mişcare, aşa cum a fost cazul poetului Robert Desnos. De fapt, André Breton se înşela parţial. Apollinaire cultivase şi „vechiul joc al versurilor”, cum însuşi se exprima, dar demonul modernismului îl ispitise mereu, solicitat fiind de cele mai diverse aventuri poetice, cu gândul că va ajunge la acel „nou realism”, mai real decât realul, pe care l-a intitulat „suprarealism” înainte ca mişcarea propriu-zisă să fi luat fiinţă. Personalitate complexă şi derutantă, el a dat mult de furcă criticii literare, care l-a blamat sau l-a elogiat, izbutind mai rar o caracterizare globală.
Cel mai „greu de ucis” actor de la Hollywood, Bruce Willis, este din nou în atenția cinefililor într-un nou film de acțiune – de data aceasta, un SF binecunoscut iubitorilor de benzi desenate: „Surogate” („Surrogates”). Intrigă palpitantă despre un viitor periculos de atractiv, în care umanitatea s-a tehnologizat la propriu, din cap până în picioare, poate fi vizionată acum pe DVD și Blu-ray.
Regizat de Jonathan Mostow (care a mai realizat „Terminator Three: Rise of the Machines”), „Surogate” este inspirat din seria omonimă de benzi desenate create de Robert Venditti și Brett Weldele, publicate în ediție limitată în anii 2005-2006. Filmul ne invită în lumea captivantă a vieții sociale robotizate, populată de “identități” controlate electronic, pentru a descoperi apoi, în bonusurile disponibile exclusiv pe DVD și Blu-ray, dovezi edificatoare potrivit cărora surogatele nu sunt doar o idee fantezistă a pasionaților de SF, ci o tehnologie mai aproape decât am crede.
La Editura Leda a apărut recent cartea „Vânzătorul de trecuturi” de Jose Eduardo Aqualusa, traducere din limba portugheză de Anca Milu-Vaideşegan, roman distins cu Independent Foreign Fiction Prize 2007.
Romanul este o satiră politică, cu o abordare originală. Félix Ventura şi-a ales o meserie ciudată: vinde trecuturi false. Clienţii săi, oameni de afaceri prosperi, politicieni, generali, au un viitor asigurat, însă le lipseşte un trecut bun. Félix le confecţionează o genealogie de lux, amintiri fericite, le face rost de fotografiile unor strămoşi iluştri. Viaţa îi merge de minune. Într-o noapte, apare în casa lui un străin misterios, în căutarea unei identităţi angoleze. Şi atunci, ca într-un vârtej, trecutul invadează prezentul şi imposibilul devine real.
Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 – articolul despre Hercule-Savinien Cyrano de Bergerac (6 martie 1619 – 28 iulie 1655) este semnat de Irina Bădescu:
Eseist, poet satiric şi dramaturg. Fiu de mici nobili provinciali, intră în rândurile armatei; în 1641, rănit grav la asediul de la Arras, renunţă la cariera militară. Urmează cursurile maestrului subversiv al „gândirii libere”, Gassendi; în 1653, intră în serviciul ducelui de Arpajon unde, fiind un spirit independent şi bătăios, îşi face reputaţia de „duelgiu”. Doi ani mai târziu moare într-un accident. Cele două lucrări fundamentale ale lui sunt postume – apărute în 1657 şi 1662 – şi alcătuiesc opera intitulată L’Autre Monde – États et Empires de la Lune; États et Empires du Soleil (Lumea cealaltă – Statele şi imperiile Lunii; Statele şi imperiile Soarelui), o utopie de vulgarizare (în accepţia luministă a termenului) filosofico-ştiinţifică, inspirată din operele analoge ale englezilor Wilkins şi Godwin. Sub pana sa, polemică şi satirică, motivul călătoriei imaginare capătă o notă aparte, datorată atât îndrăznelii viziunii, cât şi aptitudinii autorului de a concretiza şi difuza o gândire profund contestatară, cum este „gândirea liberă”.
Bazat pe povestea cu acelaşi titlu scrisă de Oscar Wilde, spectacolul „Privighetoarea şi trandafirul” este unul necovenţional. Jocul actoricesc şi dansul gestual se amestecă într-un poem multimedia cu muzica, videoproiecţiile şi decorul aparte, pentru a spune o impresionantă poveste despre iubire.
— Incendiul unei fabrici de panglici —
Încarc...
