Cine se ascunde în spatele unei scrisori? Câtă e sinceritatea, câtă, poza? Cu ce preţ şi în ce fel de cuvinte se negociază autenticitatea? Care sunt regulile jocului epistolar? Fervent şi împătimit cititor de corespondenţă, adept declarat al mărturiei directe, original, incisiv, atent la detaliu, privind când direct, când cu coadă ochiului, Dan C. Mihăilescu e hotărât să afle cum arată omul din scrisori şi face un prim „studiu de caz” în volumul „Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu„.
Prima dezbatere pe marginea acestui eveniment editorial va avea loc joi, 23 aprilie 2009, ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica“ din Sibiu. Vor vorbi, împreună cu autorul, Dumitru Chioaru, poet şi critic literar, şi Lidia Bodea, director general al Editurii Humanitas.
Un manuscript din 1790, cuprinzând gândirile lui Oxenstierna, arată cam în ce chip aveau obiceiul de a privi strămoşii noştri lumea aceasta. Iată ce zice un pasagiu din acea carte:
Lumea este privelişte, oamenii sunt comedinanţii, norocul împărţeşte jocurile şi întâmplările le alcătuiesc. Teologii ocârmuiesc machinurile şi filozofii sunt privitorii. Bogaţii prind locurile, cei puternici apucă locul cel mai înalt, şi la pământ sunt săracii. Muierile aduc răcoreală şi cei necăjiţi de noroc iau mucul lumânărilor. Nebuniile alcătuiesc întocmirea cântecelor şi vremea trage perdeua… Lumea vrea să se înşele — înşele-se dar. Deschiderea comediei începe din lacrămi şi din suspinuri. În lucrarea cea dentâi se arată pricinele cele nebuneşti a oamenilor. Cei făr-de simţire bat în palme ca să arate a lor bucurie, cei înţelepţi fluieră jocurile. Cel ce intră plăteşte la uşă un ban ce se numeşte osteneală şi ia în locul lui un petec pecetluit ce însemnează neodihna cât îşi va ţinea locul. Schimbarea pricinilor îi zăboveşte puţin pe privitori. Împletiturile cele bune sau rău împletite fac să râdă filozofii. Acolo se văd urieşi care deodată se fac logoşi şi logoşi, cari făr-de veste se fac mari şi vin la o înălţime făr-de măsură. Acolo se arată oameni cari se par că au toate măsurile şi paza ce s-ar putea socoti ca să nu lese drumul cel adevărat care duce la sfârşitul ce-şi pun înainte; în vreme când despre altă parte cei nebuni şi făr-de grijă apipăie uşa nenorocirilor lumeşti. În scurt: acest fel este comedia lumei aceştia, şi cela ce vrea să aibă zăbavă cu linişte să se puie într-un unghi mic de unde să poată cu odihnă ca să fie privitoriu şi unde să nu fie nicidecum cunoscut, ca să poată fără de grijă a o batjocori după cum i se cade.
Miercuri, 5 martie 2008, ora 18:00, la sediul Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu lansează volumul „Eminescu. Negocierea unei imagini” de Iulian Costache.
Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România şi ambasadorul Romaniei la UNESCO, sosit în ţară de la Paris pentru câteva zile, propune o discuţie despre negocierea noii Istorii a literaturii române – cazul Eminescu, plecând de la „Eminescu. Negocierea unei imagini„, cartea scrisă de Iulian Costache. Lumea culturală românească aşteaptă cu emoţie apariţia anunţată pentru acest an a „Istoriei critice a literaturii române”, a lui Nicolae Manolescu, a cărei publicare a început în 1990 cu volumul I, după care autorul a renunţat la ideea editării volumelor succesive, asumând pariul publicării integrale a acestei istorii. Însumând circa 2.500 de pagini, „Istoria” lui Nicolae Manolescu este comparabilă cu cea a lui G. Călinescu, toată lumea aşteptând o nouă aşezare a valorilor literare şi o nouă hartă a patrimoniului cultural românesc.
Acum câţiva ani, în timpul unor cursuri universitare pe care le urmam, s-a desfăşurat, pe parcursul câtorva seminarii, o foarte interesantă discuţie despre ceea ce s-a numit „Cazul Eminescu”. Era vorba despre numărul 265 al revistei „Dilema” (27 februarie – 5 martie 1998), în care se publicaseră câteva articole despre marele scriitor, ce stârniseră o teribilă agitaţie în lumea literară românească. Ideile pe care le susţineau autorii articolelor erau într-o extremă neconcordanţă cu ceea ce învăţasem „la şcoală” despre poetul-nepereche şi trebuie să recunosc faptul că am reacţionat, la o primă lectură, destul de rezervat. Ulterior, recitind şi discutând atent argumentele, am reusit să înţeleg motivele pentru care, oameni de litere mai mult sau mai puţin cunoscuţi au ales să-şi lege numele de un astfel de act „defăimător”. O să încep prin a prezenta câteva concluzii (paradoxal aşezate la început, dar îmi par necesare), cel puţin aşa cum am reuşit eu să mi le lămuresc atunci; urmează apoi pasaje din „infamul docoment”, pe care le-am găsit grăitoare pentru subiectul în cauză.
Cine se ascunde în spatele unei scrisori? Câtă e sinceritatea, câtă, poza? Cu ce preţ şi în ce fel de cuvinte se negociază autenticitatea? Care sunt regulile jocului epistolar? Fervent şi împătimit cititor de corespondenţă, adept declarat al mărturiei directe, original, incisiv, atent la detaliu, privind când direct, când cu coadă ochiului, Dan C. Mihăilescu e hotărât să afle cum arată omul din scrisori şi face un prim „studiu de caz” în volumul „Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu„.
Încarc...
