6 ianuarie 2020
Harnice, posomorite și sinistre torc cele trei surori la lumina lividă a opaițului ce le luminează. Severă ține una în mâna-i vestejită furca fatală, cu lâna albă și neagră din care scapătă un fir de întuneric și altul de lumină; cu luare-aminte învârtește cealaltă fusul neastâmpărat pe care vine să se cercuiască firul; implacabilă și nerăbdătoare așteaptă ce-a de-a treia cu ascuțita-i foarfecă gata să întrerupă deșirul.
O vorbă nu-și spun, căci ce-ar putea sa-și spună? Un zâmbet nu schimbă, căci gurile lor nu-s făcute să zâmbească; o înduioșare nu trece în ochii lor, căci ele n-au vreme să se înduioșeze. În albul lor veștmânt, pe care joacă lumina albastrului opaiț ca pe niște giulgiuri, cele ce n-au cunoscut divinul farmec al tinereții, nici bucuria ce-o resimte frumusețea în fața oglinzii, nici reveriile dulci ce le dă amorul, torc înainte nesfârșita lână ce-o scapătă caierul înfrățind firul de lumină și firul de întuneric pe care așteaptă să-l taie recele fier al foarfecei…
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
3 ianuarie 2020
La funeraliile regelui Eduard al VII-lea, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei stătea lângă preşedintele S.U.A., Theodore Roosevelt.
Cu obişnuitul său ton de superioritate, Wilhelm i-a spus preşedintelui american:
– După ceremonie, vino la mine! Te aştept la ora două. Am patruzeci şi cinci de minute la dispoziţie.
Vrând să-i servească o lecţie de politeţe, Roosevelt i-a răspuns:
– Voi fi punctual! La două fix voi fi acolo, deoarece nu vă pot acorda decât douăzeci de minute.
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Anecdote, Umor
2 ianuarie 2020
Zece ani după moartea lui Sainte-Beuve, publica A. J. Pons, unul din secretarii dispărutului, o colecție de mahalagisme savuroase, cu titlul de perfidă modestie: Sainte-Beuve et ses inconnues. Toate măruntele glorii și profite sexuale, pe care disciplina burgeză le categorisește ca inavuabile, erau concentrate aici, cu o solicitudine demnă de metoda nemilos curioasă a răposatului însuși – un Sainte-Beuve en pantoufles, care a scandalizat cât trebuie și a făcut fericit un public ce se credea, mai mult decât cel de astăzi, obligat să manifeste pudoare ofensată, și avea prin urmare cu atât mai mare aptitudine de a sorbi, în ascuns, suculența veșnică a sugestiilor literare pe temă de realități erotice.
Dar secretarii de la anii 80 se împiedecau în oarecare delicatețe: așteptau să se răcească bine mortul înainte de a vărsa în public mizeriile lui ascunse: zece ani înseamnă că Pons avea un tact răbdător perfect elegant. Și apoi întreaga tratare e de o malițiozitate foarte politicos reținută. Este evident însă că, pe când Anatole France trăgea de moarte, devotatul său Jean-Jacques Brusson trebuia să fi isprăvit aproape corecturile. Câteva săptămâni după îngroparea eroului, cartea izbucnea, și o celebritate groasă era garantată secretarului pentru un an de zile.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
31 decembrie 2019
Algazy este un bătrân simpatic, știrb, zâmbitor și cu barba rasă și mătăsoasă, frumos așezată pe un grătar înșurupat sub bărbie și împrejmuit cu sârmă ghimpată…
Algazy nu vorbește nici o limbă europeană… Dacă însă îl aștepți în zori de zi, în faptul dimineței, și îi zici: „Bună ziua Algazy!” insistând mai mult pe sunetul z, Algazy zâmbește, iar spre a-și manifesta gratitudinea, bagă mâna în buzunar și trage de capătul unei sfori, făcând să-i tresalte de bucurie barba un sfert de oră… Deșurupat, grătarul îi servea să rezolve orice probleme mai grele, referitoare la curățirea și liniștea casei…
Algazy nu ia mită… O singură dată s-a pretat la o asemenea faptă, când era copist la Casa bisericii; dar nu a luat atunci bani, ci numai câteva cioburi de străchini, din dorința de a face dotă unor surori ale sale sărace, cari trebuiau să se mărite toate a doua zi…
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
27 decembrie 2019
Ce-i determină pe unii să ucidă cu sânge rece? Ce-i trece prin minte unui criminal? Ce fel de societate dă naștere unor asemenea oameni? Cu peste 150 de ani în urmă Feodor Mihailovici Dostoievski și-a pus aceleași întrebări în cartea ce va deveni cea mai cunoscută creație a literaturii ruse: „Crimă și pedeapsă”. Alex Gendler investighează în romanul clasic problematica alienării, a moralității și a izbăvirii.
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Prelegeri, TED-ED, Video
25 decembrie 2019
Portul și limba au avut la noi totdeauna analogie între sine și vedera starea morală a nației. Strămoșii noștri, venind din Italia în Dacia, purta tunica, toga, coiful și lancea, costium carele astăzi vedem numai pe icoanele sfinților.
Patricii noștri vorbea limba latină (sermo urbanus), plebeii acea rustică și peregrină, care limbă astăzi trebuie să o învățăm prin shoale. În acel costium și cu acea limbă, plini de virtute și curaj, dacoromanii învingea pre dușmani, mărea faima și marginele imperiei romane, zidea cetățile Ulpia Traiana, Munițipium Iassiorum, Severinul etc., deschidea minele de la Torda, Auraria, Baia și înarca peste Dunăre puntea cea ghigantică, a căria ruine pun pe lume în mirare.
De atunce de câte revoluții s-au prefăcut limba și portul patriciilor? Căci din Colona Traiană vedem că costiumul plebeilor era precum este astăzi și di s-ar fi păstrat niscai papire (manuscrisuri) despre limba rustică, de bună seamă s-ar fi vederat limba noastră cea mai apropietă de dânsa.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri