15 ianuarie 2009
Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), pe numele său adevărat Jean-Baptiste Poquelin, este subiectul unui articol din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, semnat de Irina Eliade:
Apropiindu-ne de acel loc privilegiat – scena – unde chipul actorului cu greu poate fi deosebit de masca personajului, zâmbetul de grimasă, pasul cu grijă făcut de saltul imprudent şi cuvântul îndelung cântărit de replica spontană, vom avea, credem, mai multe şanse de a-l întâlni pe Molière decât încercând să reclădim puntea, astăzi prăbuşită, ce va fi legat cândva omul supus contingenţelor de cel care a izbutit să le depăşească, alcătuindu-şi opera. Oricare vor fi fost motivele care l-au îmboldit pe tânărul burghez să se „declaseze” intrând în tagma actorilor, cert este că opţiunea lui Molière pentru teatru s-a dovedit a fi nu fapta nesăbuită a unui tânăr îndrăgostit de o actriţă sau a unui fiu doritor să scape de tutela unui burghez cu vederi înguste, ci un gest dictat de motive mult mai profunde.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
9 decembrie 2008
Fragmente din capitolul „Satan al lui Milton şi Shakespeare” din lucrarea „Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor” de Harold Bloom, Grupul Editorial ART, Bucureşti, 2007:
Milton are un loc permanent în canon, deşi astăzi este respins cu cea mai mare hotărâre de critica literară feministă. Într-o discuţie cu John Dryden, el a mărturisit cândva, oarecum pripit, că Spencer [Edmund Spenser] a fost „marele său original”, remarcă pe care am interpretat-o ca pe o apărare împotriva lui Shakespeare. Shakespeare a fost atât sursa anxietăţii poetice a lui Milton, autentice, deşi camuflate, cât şi, în mod paradoxal, a canonicităţii lui. Dintre toţi scriitorii post-shakespearieni, doar Milton, şi nu Goethe, Tolstoi sau Ibsen, a folosit cel mai bine reprezentarea shakespeariană a personajului şi a schimbărilor lui, chiar atunci când voia cu tot dinadinsul să iasă din conul de umbră al lui Shakespeare.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
9 mai 2008
Sunt redactor-şef al revistei „Utilizări ale aerului comprimat în Mileniul 3”. Reproducem textul de mai jos în revista noastră, cu tiraj mărit la 1 exemplar, ca o datorie de onoare.
Tragedia care a lovit definitiv revista „Super beauty XXX”, cu tiraj invidiat de noi, de 2 exemplare, a fost deplânsă de toţi cei 2 cititori, ca şi de mulţimea colegilor de breaslă (adică subsemnatul). Motivele care au făcut imposibilă publicarea în prestigioasa revistă le veţi afla, vai!, după eventuala parcurgere a textului, asta dacă nu v-aţi speriat deja prea tare.
Reamintim că revista „Super beauty XXX” se adresa doamnelor imature de peste 18 ani. Rugăm respectuos cititoarele să respecte indicaţia de vârstă, ca şi cea de imaturitate.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Eugen Dănescu in Umor
15 februarie 2008
Când vine vorba despre aurul greu al literaturii române, despre ceea ce numim în mod tradiţional „Epoca Marilor Clasici”, trei sunt numele pe care mulţi dintre noi le nimeresc cu uşurinţă (Eminescu, Creangă şi Caragiale), pe altul îl pomenesc cei o ţâră mai atenţi la şcoală (Slavici – cel mult ţinut în umbră din motive neimportante pentru literatură), dar pe cel de-al cincilea puţini îl asociază cu noţiunea de „mare scriitor” – Titu Maiorescu. Asta deoarece critica literară este un domeniu mai dificil de digerat, şi nu e atât de evident de apreciat valoric. Sunt câteva lucruri pe care, însă, ar trebui să le ştim despre „eminenţa cenuşie” a zorilor literaturii române (cel care ni i-a dat chiar pe Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici), iar pe unele dintre lucrurile astea (cele care mi-au stârnit mie interesul) le voi ilustra folosind un extraordinar studiu critic, intitulat „Contradicţia lui Maiorescu” de Nicolae Manolescu (ediţia a doua, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973).
Imaginea pe care o avem despre Eminescu astăzi e 100% produsul gândirii maioresciene. Este, dacă vreţi, unul dintre cele mai bune exemple de creare a unei „imagini publice” fără cusur, de pe urma căreia poetul suferă, oarecum, şi astăzi.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Articole