Monolog de Ion Luca Caragiale, interpretat de Radu Beligan

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Umor, Video
Comenteaza! »

I

Cât e de lung gardul, de la portiţă până la cotitura uliţei, Sanda l-a măsurat, nici ea singură nu ştie de câte ori, cu firul în mână. Jos, lângă portiţă, e vârtelniţa cu jirebia de tort. Sanda ia capătul firului, îl suceşte pe lângă cel dintâi par din gard, apoi merge lăsând firul printre degete, din par în par, până la stâlpul din cotitură; acolo suceşte firul încă o dată şi iarăşi se întoarce înapoi. Vârtelniţa se mişcă alene, scârţâind îndelungat, şi lasă firul a se dezveli. Din când în când, scârţâitura încetează şi firul nu mai curge. Sanda fuge la vârtelniţă, descurcă firele şi iarăşi părândă parii. Aşa se urzeşte pânza. Şi gardul e cel mai bun urzitor: pari bătuţi unul lângă altul şi legaţi între dânşii, loc de şase palme de la pământ, cu o împletitură de nuiele. Lângă gard locul e neted; dincolo grădina cu legume şi cu flori. Cucurbăta se întinde de-a lungul, se ridică şi pe alocurea se răsuceşte până în vârful parilor, încât firul Sandei se ascunde în verdeaţa frunzelor ori scutură albine din florile galbene. Aşa de a îndemână nu e urzitorul cu craci lungi ca păianjenul. E bun în vreme de iarnă. Acum însă naica Marta s-a dus cu copiii la stână, badea Stan a plecat cu un car de scânduri: Sanda e singură-singurică. Îi mai place afară la uliţă. Nu pentru că ar fi trecători, dar afară cântecul vine mai bine. E cald, dar deprinsă e fata la ger şi la arşiţă. Cu braţele goale, cu poalele aninate în brâu şi cu ştergarul în cap, ea nici nu simte vremea lui cuptor; cântă, întinde firul, descurcă jirebia şi se pierde în tinereţile ei.

76 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Povestiri
57 comentarii »

– Se aprobă, se aprobă, tovarăşe, dar… ştiţi, soţia tovarăşului şi-a dorit atât de mult să… şi poate dumneavostră, având relaţiile de care ştiu că vă bucuraţi, s-ar putea să rezolvaţi această cerinţă şi imediat vă aprobăm cererea.
– Se poate, tovarăşe, noi am colaborat întodeauna cu cele mai bune intenţii şi vom fi solvabili şi în viitor. Vă rog să vă bazaţi pe disponibiltatea nostră. Vă salut. Cu tot respectul.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »

Mergem să tragem un chiolhan, să tragem un chef, un spriţ şi ceva afumătură, ceva proaspăt, o ieşire, să uităm biroul şi asfaltul, să ne recuperăm. Aşa era pusă de un control sau de o inspecţie. Tovarăşii aveau grijă întodeauna ca inspecţia sau controlul să fie anunţate sau să sugereze că sunt iminente, în funcţie de cel controlat, de capacitatea sau de resusele respectivului.

Astfel, localitatea, instituţia, întreprinderea, şcoala, cooperativa agricolă sau sfatul popular începeau să fiarbă, în întâmpinarea evenimentului. Aceste controale reprezentau un eveniment câteodată foarte important în viaţa anostă şi monotonă a unor localităţi.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »

Fragment din volumul „Armăsarul St. Mawr” (Editura Doina, 1991):

„În umbră zări un frumos cal murg, ale cărui urechi se ascuţeau spre vârf ca nişte săbii deasupra capului său gol, când se întorcea cu eleganţă pentru a privi poarta deschisă. Avea ochi negri şi strălucitori, întrebători şi ficşi şi acel aer de liniştită încordare în atenţie, care trădează animalul primejdios. […]
Lou hotărî pe dată că Rico avea să cumpere acest specimen de rasă. Căci se şi îndrăgostise de St. Mawr. Culoarea lui de aur roşu era fermecătoare! Părea că emană un foc întunecat, nevăzut. Dar în ochii săi negri era un gând ascuns. Ceva îi spunea că St. Mawr nu era fericit. Undeva foarte departe în conştiinţa sa de animal, trăia o ură periculoasă, care putea fi ghicită, un sentiment de ostilitate confuz. Ea înţelese că era sensibil, în ciuda puterii sale sănătoase şi calde, şi nervos, de o nelinişte irascibilă, care-l putea face răzbunător.
– Se preface? întrebă ea.
– După câte ştiu, nu, Lady Carrington. Nu e propriu-zis viclean. Dar îşi are însuşirile sale, cum le are fiecare cal. Dar el e ca şi cum ar fi jupuit undeva. Atinge-i locul acela jupuit şi nu mai poţi răspunde atunci de el.
– Unde-i jupuit? întrabă Lou puţin derutată. Credea că St. Mawr avea undeva o rană fizică.
– E greu de spus, Lady Carrington. Dacă ar fi un om aş spune că e ceva în viaţa lui. Cu un cal nu poate să fie chiar acelaşi lucru. Un cal de rasă ca St. Mawr are nevoie de a fi înţeles şi nu ştiu ca asta să i se fi întâmplat cu cineva. Mărturisesc că eu însumi n-o cred. Dar ştiu că nu e un cal cum sunt ceilalţi şi că trebuie luat într-un anumit fel; aş dori să i se descopere felul, dar nu prea văd cum.
Ea privi strălucitorul cal murg care, cu urechile plecare, cu faţa întoarsă, observa totul, ca şi cum ar fi fost un paratrăsnet.”

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »