Fragment din volumul „Armăsarul St. Mawr” (Editura Doina, 1991):

„În umbră zări un frumos cal murg, ale cărui urechi se ascuţeau spre vârf ca nişte săbii deasupra capului său gol, când se întorcea cu eleganţă pentru a privi poarta deschisă. Avea ochi negri şi strălucitori, întrebători şi ficşi şi acel aer de liniştită încordare în atenţie, care trădează animalul primejdios. […]
Lou hotărî pe dată că Rico avea să cumpere acest specimen de rasă. Căci se şi îndrăgostise de St. Mawr. Culoarea lui de aur roşu era fermecătoare! Părea că emană un foc întunecat, nevăzut. Dar în ochii săi negri era un gând ascuns. Ceva îi spunea că St. Mawr nu era fericit. Undeva foarte departe în conştiinţa sa de animal, trăia o ură periculoasă, care putea fi ghicită, un sentiment de ostilitate confuz. Ea înţelese că era sensibil, în ciuda puterii sale sănătoase şi calde, şi nervos, de o nelinişte irascibilă, care-l putea face răzbunător.
– Se preface? întrebă ea.
– După câte ştiu, nu, Lady Carrington. Nu e propriu-zis viclean. Dar îşi are însuşirile sale, cum le are fiecare cal. Dar el e ca şi cum ar fi jupuit undeva. Atinge-i locul acela jupuit şi nu mai poţi răspunde atunci de el.
– Unde-i jupuit? întrabă Lou puţin derutată. Credea că St. Mawr avea undeva o rană fizică.
– E greu de spus, Lady Carrington. Dacă ar fi un om aş spune că e ceva în viaţa lui. Cu un cal nu poate să fie chiar acelaşi lucru. Un cal de rasă ca St. Mawr are nevoie de a fi înţeles şi nu ştiu ca asta să i se fi întâmplat cu cineva. Mărturisesc că eu însumi n-o cred. Dar ştiu că nu e un cal cum sunt ceilalţi şi că trebuie luat într-un anumit fel; aş dori să i se descopere felul, dar nu prea văd cum.
Ea privi strălucitorul cal murg care, cu urechile plecare, cu faţa întoarsă, observa totul, ca şi cum ar fi fost un paratrăsnet.”

„Capul sălbatic, minunat, al lui St. Mawr părea că o priveşte din altă lume. Era ca şi cum zidurile propriei existenţe s-ar fi prăbuşit, lăsând-o într-o completă obscuritate, în mijlocul căreia marii ochi strălucitori ai calului o priveau cu o expresie diabolică; ea vedea urechile lui aţintite ca nişte pumnale care ieşeau dintr-un cap colosal şi corpul său prelung strălucea, ca şi cum ar fi voit să-şi arate puterea.
Oare cine era? Simţea ochii animalului şi se părea că un zeu cu înfăţişare grozavă o privea, din adâncimi eterne; ochi arzători, întrebători, teribili, în care se zărea o flacără luminoasă şi albă ca o ameninţare. Ce era oare? Nu ştia. Era poate un demon extraordinar pe care trebuia să-l adore. […] Acest cal o obseda; o privise cum nicio fiinţă n-o privise până atunci. Ce însemna acest lucru şi ce sorţ îi aruncase el? Simţea că acest animal posedă o autoritate extraordinară, pe care nu îndrăznea s-o înţeleagă.
Oriunde s-ar fi găsit, orice ar fi făcut, în fundul conştiinţei sale o imensă şi îngrozitoare imagine se desprindea pe un fond negru.
Era St. Mawr care o privea fără s-o vadă şi în grozavii, imenşii săi ochi, strălucea întrebarea, ameninţarea, destinul! Îi părea stăpânul sorţii sale!”

„Groomul, Lewis, era un bărbat mărunt, vioi, cu picioarele aduse, de o vârstă nehotărâtă, molatic, cu părul negru; purta o bărbuţă neagră. El îngrijea pe strălucitorul St. Mawr. Calul era în toată gloria lui; s-ar fi zis o floare de aur curat, o radiaţie de lac verde şi bronz de un portocaliu de culoare flăcării. Se vedea ici-colo pe umeri lacul galben scânteind. Plăpându-l Lewis lucra, aproape absorbit, împrejurul calului, într-o concentrare aproape rituală. Părea umbra însărcinată să vegheze asupra nobilului animal.”

„O bătălie între două lumi. Ea înţelese că St. Mawr îşi trăgea sufletu-i dogoritor dintr-o altă atmosferă decât Rico şi decât toată lumea. Poate că anticii cai greci trăiseră în lumea lui St. Mawr şi vechii eroi eleni, Hippolyt, fără îndoială îl cunoscuseră.
Cu capul lor de animale tulburător de goale, cu modul ipocrit de a privi împrejur. Ori a-şi ridica boturile periculoase, de a a se deplasa într-un amurg preistoric unde totul era fantomatic şi pe un singur plan, ei reprezentau o lume mai veche, nesfârşit de tare. Şi era o lume unde calul era iute, sălbatic, puternic, neînfrânt şi nedeprins cu frâul. […]
Dar a face jumătatea drumului care desparte umanitatea noastră de această sferă animală nu era o călătorie oarecare.”

„Singur St. Mawr îi arăta vag drumul mântuirii. Era atât de puternic, de periculos. În ochiul său negru, cu pupila brună, neguroasă (o negură în dosul unui foc întunecat, ca o lume dincolo de lumea noastră) ardea o vitalitate obscură, un fel de înţelepciune. Era sigură de asta: chiar când îşi pleca urechile, îşi descoperea dinţii, cât de mult marii săi ochi îi ieşeau din orbite, şi câţi demoni vedea ea în spăimântătorul lor haos!
De ce? I se părea că el trăieşte într-un plan adânc, unde i-ar fi plăcut să se retragă. Când îşi da capul pe spate, nechezând lugubru (s-ar fi zis profunde sunete de clopot), ea credea că aude ecourile unei lumi mari, întunecate, mai vaste, mai periculoase şi mai splendide decât a noastră, inaccesibilă. Şi ar fi vrut să fie acolo. […]
De când văzuse imaginea unui St .Mawr, teribil şi feroce, nu mai putea crede în lumea de toate zilele.”

„Pe strada satului, calul începu să joace pe marginea trotuarelor, spre spaima cea mare a copiilor. Rico, exasperat, trăgea de frâu. Dar nu era nimic de făcut, St. Mawr nu voia să apuce mijlocul drumului. Pietonii fugeau, înspăimântaţi, în prăvălii.
Demonul îl poseda. Voia să-l întoarcă la toate cotiturile periculoase. Se cabră şi fu apucat de panică la vederea unui camion. Se încăpăţânase să apuce pe partea cea rea a drumului. Rico îi putea vedea ochiul roşu, injectat de sânge. […]
St. Mawr se avântă în galop. Puterea, viaţa acestei făpturi erau minunate. O mare bucurie năştea din această mişcare. De ar fi vrut numai să nu treacă în goană cotiturile care aproape îl aruncau din şa pe Rico. Drumul era din fericire liber. Să călărim, să călărim în veşnicie.”

„- Nu cer intimităţi, mamă. Sunt sătulă. Îmi place St. Mawr fiindcă nu e intim. Nimeni nu poate ajunge acolo unde nu e el. Şi e consumat de vitalitate. Şi de unde-i vine viaţa? Aici e misterul. Această viaţă grandioasă care-l arde, care nu minte niciodată. Cei mai mulţi bărbaţi au o paralizie care mă înfioară, fiindcă e şi a mea. De ce nu pot bărbaţii sa-şi trăiască viaţa ca St. Mawr şi să mediteze pe urmă? De ce nu pot gândi repede, mamă, tot aşa de repede ca femeile, dar mai profund? De ce gândul oamenilor nu e repede ca focul, mamă? De ce e atât de încet, de mort, atât de greoi? […] Nu cer să devin un animal ca un cal, o pisică sau o leoaică, cu toate acestea mă fascinează felul lor de viaţă, viaţa lor dreaptă, nu ca a noastră.”

„Lou se strecură pe nevăzute spre a-l vedea pe St. Mawr. Spatele lui era încă umed. Părea mai liniştit, ca şi cum ar fi fost obosit de el însuşi.
Dar când îşi ridică splendidul cap gal, asemeni unui tufiş în flăcări, pentru a vedea cine vine, ea îl recunoscu. Totdeauna sensibil, ager, acest cap se înălţa ca o cumpănă de fântână. Şi construcţia sa limpede, pe care copitele, mici giuvaieruri, o despărţeau de pământ.
El o cunoştea şi nu-l supăra. Ea nu exista pentru el. Nicio comunicare nu se stabilea între dânşii; ea fusese supărată de asta. Acum îi părea bine.”

„Şi cum sta aşa la câţiva paşi de dânsa, cu capul sus, cu trupul prin de forţă şi de încordare, cu faţa-i uşor întoarsă, ea simţea că o mare tristeţe o pătrundea. Simţi o mare jale a degradării şi mârşăviei omeneşti, judecată în conştiinţa animalelor domestice.
Josnici, oamenii, nedemni de animalele supuse, făceau să se nască ura în sufletul creaturilor lor. St. Mawr, acest cal-rege al creaţiunii, după părerea oamenilor, şi-ar fi îndeplinit destinul servind pe vreunul dintre acei cavaleri ai trecutului, brav, temerar, chiar crud, în care urca flacăra tremurată a nobleţii.
Dar unde e acum acel foc periculos care îndemna pe oameni la nobleţe? Mort, mort, în canalul puturos al devotamentului, care exaltă slaba strălucire a istovirii şi a pasivităţii. Calul avea să conducă pe om mai departe spre această oroare, spre acest noroi?
Nu, omul a inventat cuminte automobilele, maşinile, locomotivele. Calul i se pare desuet, atunci când de fapt el, omul, pare desuet în ochii acestuia. Într-o obscură visare, Lou înţelegea semnificaţia, blestemul adunat de dezgustul generaţiilor trecute. Ea fu copleşită de milă pentru cal; înţelegea acum de ce tristeţea lui devenea răutate şi încăpăţânare frenetică. Ea lua cunoştinţă de acel sentiment animalic ce se răspândea, inconştient şi tulbure, sentimentul creaturii generoase care vede totul sfârşindu-se în băltoacele vieţii ignobile.”

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »