Mergem să tragem un chiolhan, să tragem un chef, un spriţ şi ceva afumătură, ceva proaspăt, o ieşire, să uităm biroul şi asfaltul, să ne recuperăm. Aşa era pusă de un control sau de o inspecţie. Tovarăşii aveau grijă întodeauna ca inspecţia sau controlul să fie anunţate sau să sugereze că sunt iminente, în funcţie de cel controlat, de capacitatea sau de resusele respectivului.

Astfel, localitatea, instituţia, întreprinderea, şcoala, cooperativa agricolă sau sfatul popular începeau să fiarbă, în întâmpinarea evenimentului. Aceste controale reprezentau un eveniment câteodată foarte important în viaţa anostă şi monotonă a unor localităţi.

Aşa începea agitaţia prin vopsirea gardurilor, bordurilor, stâlpilor, adunarea gunoaielor şi mizeriei, mizerie şi gunoaie care s-au strâns de la ultimul control. Se aduceau animale din altă parte, animale grase şi frumoase, animale aduse din gospodăriile ţăranilor de la deal sau munte, se vopseau pomii, câteodată se agăţau fructe în ei. Se curăţau hale, birouri, se ascundeau animalele slabe sau bolnave, se astupau gropile, totul se transforma. Se dădeau halate şi uniforme, se întocmeau liste cu promovaţi sau cu cei care nu erau in linia partidului. Era o ocazie de promovare a neamurilor, prietenilor sau de anihilare a duşmanului, contracandidatului sau a celui care dorea adevărul, respectiv „săpăturile”, datul în gât, loviturile pe la spate, turnatul, diversiunea, minciuna, lauda deşănţată a şefului sau mita, şpaga şi multe alte forme scoase de mintea îndiavolită a celor mai veroşi tovarăşi cu carnet roşu, pentru a promova peste rând, în faţa celuilalt, în locul capabilului, în locul adevărului, cinstei şi onoarei.

Aceste evenimente desfăceau s-au creau alianţe, grupuri în concurenţă, eliminau duşmanii, ocazie de mazilire, de înrudire prin năşire şi botez. Cadorisirea de către şef cu un botez şi transformarea celui slugarnic în fin, toate acestea funcţie de gradul de aplecare a spinării şi a rezultatelor oferite pentru lauda şefului, constituiau preocuparea politică locală sau centrală.

Se făceau aranjamente de pricopsire şi aprobări, ocazie de scădere a unor lipsuri sau acoperirea unor sustrageri, chiar a unor distrugeri din cauza incompetenţei. Şi culmea, în ciuda celor constatate, evenimentul era marcat uneori cu spectacol, cu steaguri şi poezii anoste patriotice, cu discursuri lungi şi plictisitoare în lauda potentatului local şi a rezultatelor acestuia, respectiv cu lungi osanale către marele conducător.

Cu promisiuni neacoperite şi umflate, cu datul din „coate” sau lovirea pe la spate, datul la „gioale”, pupatul în „dos” în vederea avansării, era marea competiţie la care majoritatea asista neputiciosă datorită marelui control.

Controalele la judeţenele de partid sau la oraşe şi municipii schimbau peste noapte soarta a mii de oameni. Astfel s-a desfăşurat în timp pervertirea majorităţii din oameni cu respect şi cu bun simţ, în oameni care să devină la prima ocazie precum şefii lor, datorită sloganurilor propagate astfel: nu dai – nu ai, dai – stai în faţă, prostul moare de foame, conştiinţa nu umple burta, nu furi – nu ai, nu pui botul – mori flămând, închide ochii şi-ţi va merge bine, nu-i un capăt de lume, nu sărăceşte statul şi multe unelte din cuvinte care au mutilat metalitatea şi conştiinţa acestui popor.

Prieteniile se stabileau funcţie de ce-ţi lipsea şi de ce aveai nevoie. Auzeai profesori universitari sau poeţi lăundându-se că au un bun prieten măcelar, aprozagiu, şef de alimentară sau pe cel tuciuriu care la 12 noaptea îl găseai la colţul blocului sau în scara blocului. Personaj care îţi vindea de la ţigări şi băuturi scumpe, până la pachetul de ţigări Carpaţi sau Mărăşeşti, ţigări pline de noduri şi beţe sau mucegai, ţigari asortate cu vinul de rigoare făcut din talaj. Şi astăzi se mai distrug neuroni şi se „cloroformizează” creiere cu alcoolul industrial din care se face aşa zisa votcă şi derivatele acestui „genocid”, spre îmbogaţirea unora şi îndobitocirea altora.

Totul şi toate se amestecau tovărăşeşte într-o mare „lătură” naţionlă, cu toate ingredientele bune sau rele. Nu mai ştiai ce este bun sau rău, cine are dreptate sau nu, ce incompetent îţi este şef astăzi sau mâine.

În ultimii ani, această ţară devenise o mică părticică a iadului.

Astfel, întreaga ţară s-a transformat într-un câmp de bătaie, pentru unii de furat şi de apucat, pentru alţii de prefăcut că muncesc şi dat, i-ar o minoritate care trăgeau din greu. Şpaga, mita, cadoul erau valută forte. Erau apartament confort I, serviciu unde nu munceai, ci primeai şi tu la râdul tău, erau rândul la masină înainte, dreptul la televizor color şi frigider de import şi, nu în ultimul rând, să ai ce pune ceva pe masă omeneşte.

Şi toate acestea supravegheate cu mare ştiinţă de mai marii Dumnezei de la judeţeană, secretarii de partid, secretari care aveau în subordine biciul, bici format din miliţie, procuratură, instanţe şi nu în ultimul rând securitatea. Ea era frica, frică intrată în oase pervers, intrată în măruntaie, în inimă şi suflet, în subconştient. Ea te făcea să întorci capul pe strada pustie, în noapte sau ziua în plină mulţime. Ea te făcea să stai departe de telefon, sa-ţi înghiţi vorbele, sa-ţi ucizi mintea şi gândirea. Ea, fantomă care urmarea 80 la sută din populaţie, fantomă pusă de ceilaţi 20 la sută. La toate controalele, partcipa, supraveghea, proteja pe tovarăşul care dădea dispoziţii.

Totul era în agitaţie şi fierbere. Astfel, în faţa Sfatului Popular opreau Dacii negre cu portiere trântite zgomotos, Dacii din care coborau greoi, asudând, obezi chelioşi sau tovarăşi cu părul crescut imediat din dreptul sprâncenelor, păr sârmos, păr perie, personaje cu batiste mari cu dungi, cât un cearceaf.

Aceştia erau întâmpinaţi de spinări îndoite la 90 de grade, personaje cu capul ridicol ridicat din îndoire. Obezii, cei cu oase mari, ştergând sudore şi oftând, greoi sau săltereţi, cu capul gol sau cu şapcă proletară, îşi îndreptau mijlocul, întinzând mâna spre sprijinire lichelelor din faţa lor, lichele care stăteau aplecate şi înmărmurite ca o statuie. Printre ei, câteodată, se mai găsea câte unul înalt cât o prăjină, cu noduri de oase la mâini şi în obraji, cu faţa de glaspapir şi voce piţigaiată sau tăiosă şi dură, tovarăş care supraveghea alinierea maşinilor şi evidenţa lor.

Pe uliţa largă, singura asfaltată înainte de venirea tovarăşilor, fără gropi până la Sfatul Popular, pe lângă garduri sau din dosul lor, apăreau copii dezbrăcaţi cu deştul în nas, precum şi femei curiose.

Acestea se uitau prelung la Daciile negre ce contrastau cu fondul general al localităţii. Câte o căruţă se oprea mai la distanţă, neavând curaj să treacă pe lângă maşinile negre şi grupul de tovarăşi, care cu mânecile suflecate se îndreptau spre clădirea Sfatului.

Astfel începea controlul şi inspecţia.
– Mă, te trimit la dracu-n praznic, puşcăria te mănâncă, la canal ajungi, nu mai pupi tu birou la centru, mătur cu tine toată ţara, să te saturi, o lună în fiecare localitate.

Cel cu faţa de glaspapir, scurt, tăios şi concis, întreba:
– Ce este asta, de unde, de ce aşa, când, cât, lasă că vedem noi, noi stabilim, nu tu, mă…

Spre lăsatul serii, unul de la urma grupului cobora vocea şi întreba mai încet.
– Mă, Mitică, n-ai pus şi tu ceva la rece?
La care Mitică striga bătăios:
– Tovarăşă Nastasia, condu pe tovarăşii să bea un pahar cu ceva rece.
Tovarăşa Nastasia, înaltă, cu fundul îngust şi bombat, cu tocuri cui, blondă şi cu un coc enorm în spate, radiind de fericire, exclama:
– Cum să nu, poftiţi, poftiţi.

Şi luând-o înainte, unduidu-şi corpul mlădios cu legănat de şolduri, face ca în ochii tovarăşilor să apară sclipiri de pofte diavoleşti şi să se excite până la cot, cot ce zvâcneşte încordat de poftă în coasta celuilat, cu semn către corpul care se cabra ca să poată să deschidă uşa sălii de protocol.

Sunt conduşi într-o sală cu o masă lungă, masă încărcată cu platouri şi farfurii acoperite cu prosoape, cu galantare cu gheaţă, galantare în care se odihneau sticle cu gâtul lung, în aşteptare. Lângă uşă, fete tinere cu prosoape pe braţ şi cu pahare, aşteptă sfioase ca tovarăşii să ia loc.

Aceştia se aşează greoi, oftând ca după o muncă grea, şi îndemnându-se unul pe altul, iau paharul aburit scos de la gheaţă, plin cu lichid rubiniu, şi-l sorb până la fund, bând cu gâlgâituri şi exclamări de admiraţie.
– Mai pune fătucă unul, zice un tovarăş, bând până la jumătate paharul.
Apoi zăboveşte un pic, cu ochii mijiţi a satisfacţie şi trage un râgâit zgomotos, de la acidul din vin. Încet, ridică paharul atent în lumina apusului de soare, lumină ce se strecura printre perdelele roşii de catifea de la marginea ferestrelor:
– Bun, bun, mai bun ca anul trecut. Eee… tovarăşe Mitică, sunt ceva realizări, ţine-o tot aşa şi poate te avansăm. Mă, da ceva sărat nu ai? Să degustăm cum trebuie rubiniul ăsta?

Tovarăşul ridică ochii întrebători la Mitică, făcându-se că nu observă masa plină şi acoperită. La întrebarea tovarăşului, Mitică se rupe de mijloc în plecăciune şi zice:
– Se poate, tovarăşe?
Întoarce capul către o fătucă şi pintre dinţi mârâie:
-Toanta dracului, nu vezi că tovarăşilor le este foame? Dă naibii prosoapele ălea la o parte.

Aşa începea chiolhanul.

Ciorbă de burtă, fripturi, afumături cu salam de cea mai bună calitate, caşcaval crocant afumat, scrumbie afumată, jambon de porc afumat şi tot ce poate da pământul şi sudorea localnicilor mai bun, întru mulţumirea tovarăşilor veniţi în control. Sticlele cu gâturi lungi se golesc în ritmul şi gâlgâitul zgomos al tovarăşilor, mărind burţile burduhănoase.

Sticlele se adună cuminţi pe lângă pereţi, sticle care parcă plâng după conţinutul care nu mai satură gîtlejurile tovarăşilor, tovarăşi care transpiră, se şterg, rod câte un ciolan de friptură cu zgârci gustos, folcăie din fălci, dând pahar după pahar pe gât, exclamă zgomotos, râgaie, spun bancuri porcoase la fătuci sau dau noroc întru sănătatea lui Mitică.

Unii ciupesc fetele tinere de pulpe, chiar pupându-le pe faţă şi pe maîni. Chiolhanul continuă cu lălăituri, fragmente bâlbâite de cântec răguşit, până târziu în noapte. Spre miezul nopţii, tovarăşul Mitică recomandă fatucilor să ducă cu grijă şi să sprijine pe tovarăşi spre partea rezervată pentru dormit. Până spre dimineaţă se mai aude câte un chicotit şi câte un râgâit mai zgomotos.

După încartiruirea tovarăşilor, umbre alunecoase încep să mişte pe afară, ieşind şi intrând încet din clădire, din spatele acesteia, de la subsol, cărând spre porbagajele deschise încărcături necunoscute. Găuri negre de portbagaje ce erau, ce absorbeau nesăţioase bunătăţi, nevăzute de cel care le producea. Tovarăşul Mitică supraveghea cu atenţie această operaţie în tăcere, îndemnând pe unul şi pe altul.
– Mă… ai pus şi cârnaţii? Pune şi câteva kilograme de şuncă afumată la fiecare,că avem. Mă… să nu uitaţi vinul, că vă belesc, la crescătoria de porci cu voi.

Şi uite aşa, portbagajele Daciilor se lasă spre pământ, conform funcţiei deţinute de fiecare şi conform gusturilor fiecărui tovarăş.

Soarele răsare peste localitatea adormită şi roua se depune în boabe cristaline peste crengile din pomul din faţa Sfatului, pom care nu a avut nevoie de îngrijire „specială” .

Şoferii Daciilor pornesc motoarele şi controlează locurile numai de iei ştiute, locuri unde şi-au pus cele căpătate şi de ei, în urma controlului.

Tovarăşii cu tuşit în urma ţigărilor fumate şi cu aprindere de altele, cu ochi roşii, cu suflat de nas zgomotos, s-au adunat în grup, discutând.
– Mă, io zic că putem sa-l propunem spre avansare, că realizări are!
– Da, dar pe cine aducem în loc?
– Nu este nicio problemă, îl am pe finul, termină acum „Ştefan Gheorghiuu” (facultatea politică) şi, oricum, trebuie să înveţe şi el ceva. E slab ca o scândură, îi dăm ocazia să se îngraşe. E băiat isteţ, are înclinaţii, aptitudini din naştere şi îmi este dator, că şi lu’ tac-su i-am făcut viitor. Câţiva ani de zile, până o să promoveze şi el, nu o să ducem grija.

Şi uite aşa, în dimineaţa de după control, se stabilea destinul urbei, aprecierea localităţii şi localnicilor. După greutatea porbagajului se făceau avansări, se dirijau destine, funcţie de seara petrecută.

După terminarea discuţiei, în zgomot de portiere trântite şi pupături, între controlat şi controlori, Daciile negre demarau una după alta spre şoseaua care începuse să lucească în bătaia soarelui.

Soarele, dacă ar fi putut gândi, s-ar fi întrebat:
– Ce se petrece, Doamne, sub razele mele, acolo, jos, în localitatea controlată de ăştia? De ce trebuie să fie aşa?

De ce a trebuit sa fie aşa?

Text de Viorel Muha

fără voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »