– Se aprobă, se aprobă, tovarăşe, dar… ştiţi, soţia tovarăşului şi-a dorit atât de mult să… şi poate dumneavostră, având relaţiile de care ştiu că vă bucuraţi, s-ar putea să rezolvaţi această cerinţă şi imediat vă aprobăm cererea.
– Se poate, tovarăşe, noi am colaborat întodeauna cu cele mai bune intenţii şi vom fi solvabili şi în viitor. Vă rog să vă bazaţi pe disponibiltatea nostră. Vă salut. Cu tot respectul.

Sau puteai auzi într-o instituţie a statului:
– Ascultă, tovaraşe… ce, eşti chior? Nu vezi că nu se poate. Vii dumneata săptămâna viitoare şi, dacă şeful e dispus, vom mai vedea.

Omul pleca, şi încă mai pleacă, cu spinarea încovoiată, întorcând capul în spate, nevenindu-i să creadă ce aude. O doamnă, şoptit, îi spune.
– Dai şi matale ceva acolo şi te rezolvă. Nu vedeţi că asta-i regula?
– Păi, de unde să dau, că vai şi amar de banii care-i câştig, fiindcă nu avem de lucru de o jumătate de an, din lipsă de materii prime.
Şi omul, prăbuşit în el, ieşea din instituţia statului. Astfel, a doua zi, la serviciu, se gândea cum să fure o bucată de tablă de inox, să facă cuţite de bucătărie, să facă osii pentru roabe, sau fiecare ce putea fura sau face, pentru a obţine şpaga impusă, furt fără de care nu se putea descurca.

Astăzi, poţi să auzi în multe primării, primării coşcovite, primării care nu sunt în stare să ofere copiilor nici cele mai elementare norme de igienă:
– Mă, Bărţoagă…
– Da, domn’ Primar. Să trăiţi, spuneţi…
– Ce e, mă, cu licitaţia aia, mă, că iară o faceţi de oaie… Mă fierbeţi, mă, m-aţi băgat în oală. Stiţi doar că am nevoie de termopanele alea şi costă cam 10000 de euro. Peste o lună vin din Germania şi cu ce le plătesc, mă? Mă prinde iarna, mă, cu casa neterminată şi voi faceţi scripte cu licitaţia asta pe la ziare?
– Păi, ştiţi, oferta lui Mitică este mai bună, dar ştiţi cât de zgârcit este… Se căciuleşte cu noi… şi stiţi ca îl are şi pe…
– Bă, Mârţoagă, prost eşti mă. M-am bazat pe voi, mă, că o să facem treabă bună. Uite cum faci, mă. Te duci, vorbeşti cu Gărgău şi cu Guţă să participe la licitaţia aia…
– Păi, domn’ primar, nu or să vrea, că data trecută stiţi ce le-aţi făcut…
– Taci, mă, dracului, ăştia mor de foame acum, aşa că dacă le pică ceva, îmi sărută şi dosul, măă…

Timpurile în România post-decembristă au încremenit, nu au curs în firescul lor natural şi, din păcate, şi astăzi mai există comportamente de acest gen la unii funcţionari în oraşe sau comune, uitate în timpuri feudale, pînă la unii magistraţi, comportament rămas neschimbat.

În marea Epocă, ctitorită cu cartea roşie, cu marile sale meditaţii paranoice de Mare Conducător, se fura din spitale, cămine studenţeşti, şcoli, internate şi din toate instituţiile statului, pentru a putea unii să o ducă bine, iar alţii să plătescă comisioanele, şpăgile, cadourile. Se formase şi se inventase o extremă varietate de a sustrage orice, datorită modului de viaţă socialistă şi comunistă. De la vată şi săpun din spitale, până la porumb, grâu, orătănii din cooperativa agricolă de producţie.

Toate acestea se petreceau tacit şi, ca o regulă generalizată, se instalase „normalul„, normal comunist, normal care funcţionează la fel de bine şi astăzi.

Tovarăşi vechi, la timpuri noi.

Viaţa celor din mediul rural, suburbanul sau urbanul, continuă în „normalul” dictat de tovarăşul. Controlul acestor activităţi se exercita în mai multe feluri, la serviciu prin tovarăşul secretar sau chiar direct prin şeful tău, prin şedinţele de partid sau sindicat, prin sedinţele de U.T.C. sau de pionieri. Totul cu concursul din plin al Căminului Cultural din zona suburbană, sau prin Clubul Întreprinderii Socialiste, respectiv Caselor de Cultură Socialiste, case care dădeau spectacole de poezie patriotică, de cântece patriotice sau revoluţionare. Muzica populară era folosită ca fond patriotic de iubire de neam şi ţară, dar cu terminare în partid şi conducător.

Elementele şi felul structurării respetivei societăţi au degenerat şi s-au îndreptat, fără putinţă de oprire, spre degradare morală, degradare care a atins toate structurile societăţii, degradare care a devenit din ce în ce mai perversă, generalizindu-se şi infestând totul, de la copiii de grădiniţă, până când trebuia să-ţi îngropi mortul.

Şpaga şi celelalte forme nu puteau exista fără a fura, a sustrage, a completa, a lua ce ţi se cuvine, a ţi se da fiindcă ţi se cuvine, a da pentru a avansa, respectiv de a impune aceste atenţii, ca o obligaţie pentru cel care era tovarăşul superior ţie. Astfel, pentru a da, trebuia să iei şi tu la rîndul tău, şi cercul funcţiona spre propăşirea şi formarea omului nou, om nou care îl regăsim cu aceleaşi concepte şi astăzi, ca o consecinţă a inerţiei sistemului din trecut spre prezent.

Problema gravă este însă că sistemul privat, capitalist, este incompatibil cu aşa ceva. La noi însă s-a creat o ciudăţenie, un fel de struţ-cămilă, ciudăţenie care funcţionează în simbioză. Capitalismul de cumetrie, comunistul politician capitalist, bişniţarul consiler, perversul parlamentar şi… poeţii foşti lingăi de curte – mari apărători ai neamului. De aici ramânerea noastră în urmă, ca ultimă ţară din Europa. Toate acestea cu plecare din Epoca de tristă fericire şi salt în timp din comunismul tovărăşesc, în capitalismul tot tovărăşesc, salt al celor mai meritoşi tovarăşi.

Educaţia şi supravegherea mergeau mână în mână, căpătând forme foarte diversificate, forme care în final au devenit paranoice şi, în masă. Toate acestea se exercitau funcţie de mărimea localităţii, de cartier, de stradă, de familie. Începând cu tovarăşii de la Sfatul Popular, până la vecinul de stradă sau de bloc, totul era bine pus la punct. Astfel, dacă săreai din tiparul stabilit, erai ascultat, pândit, urmărit, supravegheat, înregistrat şi chiar fotografiat.

Se făceau note informative, se luau relaţii şi detalii, se făcea informarea, se făcea discutarea, se analiza cazul, se făceau recomandări, se făcea dosarul. Astfel, devenei îndosariat, tu şi familia ta, rudele şi printenii. Soţia era atenţionată, copii aveau probleme la şcoală. Prietenii sau chiar rudele începeau să te ocolească. Întru-un final, viaţa ta putea să devină dezbatere publică locală, de colectiv, de serviciu, de scară sau de stradă.

Câteodată, tu chiar nu ştiai nimic, numai observai că problemele nu le mai poţi rezolva şi controla ca altădată. Astfel, când intrai într-o sală, într-un grup de colegi sau chiar prieteni, dintr-o dată se lăsa tăcerea, se împrăştiau, îţi răspundeau monosilabic sau chiar te ignorau. Toate aceste fenomene reprezentau laşitate, frică, prin muncă „de la om la om”, muncă care făcea ca indivizii să devină suspicioşi unii faţă de alţii, la orice era legat de o eventuală opoziţie sau critică la adreasa realităţii concrete şi imediate, realitate în care trăia fiecare.

Astăzi, vechii ciraci din fostele structuri de supraveghere statale (Securitate şi altele) au devenit privaţi. Ieri spionau şi analizau pentru tovarăşi plătiţi de stat, astăzi păzesc şi spionează pentru aceiaşi tovarăşi, deveniţi mari oameni de afaceri. Mai mult, le păzesc fizicul, mentalitatea, soţia, amanta, copii, potaia din curte, averea. Au grijă să fie protejaţi, avantajaţi, aplaudaţi, să le fie deschise toate drumurile la toate instutuţiile statului, de la banala primărie de comună, până la cele mai înalte vîrfuri din justiţie.

Astfel, ţara s-a tranformat în zeci de mii de Mari Conducători, care până mai ieri pupau şi se înghesuiau să pupe dosul celui care le-a fost lumină şi drum în viaţa, adevăratul lor Mare Conducător. La aceştia sau lipit astăzi instictiv lichelele străzii, hoţii şi şmecherii care bişniţau „capitalismul comunist”.

Încrederea se separase pe nivele, pe orizontală şi pe verticală, pe domenii, pe sentimente partinice sau nepartinice, dar toţi ajungeau în final la relaţie, la a face rost, la a te descurca şi, în final, ca o consecinţa normală a toate acestea, la un concept de normalitate pentru toată lumea, ca soluţie de a trăi.

Conceptul de a fura devenise parte integrantă din cultura socialistă, din educaţie, din necesitatea imediată, concept caracteristic mai mult sau mai puţin dezvoltat, cu cât erai mai aproape de ideologia ciumei roşii. La noi, acest concept devenise „special”, datorită ambiţiilor dictatoriale şi megalomane ale Marelui Conducător, care au făcut ca în jurul acestuia şi în structura politico-partinică administrativă să se înscăuneze cei mai incapabili, mincinoşi de profesie, lingăi şi tovarăşi corupţi.

Atât ţăranii, cât şi orăşenii, trebuiau să presteze zile de muncă la colectivă. Cel care avea şi serviciu la oraş, duminica lua sapa la spinare şi mergea la prăşit. Acesta începea prăşitul în capătul tarlalei. La mijloc era numai zgirâiat pământul, iar la capăt nu ajungea nimeni. Dezinteresul era total, la fel ca şi controlul. Oricum, cifrele erau stabilite dinainte, indiferent de ce se întimpla, că se putea sau nu, ele trebuiau să iasă aşa cum erau planificate şi cu ceva în plus.

Deci, dacă se îndeplineau sau nu, tot cam acelaşi lucru era. Recompensa sau retribuirea erau conforme unei astfel de proceduri. De multe ori nu luai nimic pe aşa zisă muncă depusă. Aşa că aduceai din ce ai sustras, finalul fiind că tot te alegeai cu ceva.

Furatul şi sustrasul, ca şi şpaga şi mituirea, deveniseră idealul în viaţă. Pe copiii tăi îi învăţai să se facă oaspătari, frizeri, măcelari, miliţeni şi alte meserii care înlesneau şpaga şi sustrasul. Fiecare fura de unde muncea. Se furau ţevi, tablă, fier beton, ciment, cuie, fie noi, fie vechi şi ruginite. Se sustrăgeau cu folos sau fără folos produse expirate sau depăşite, aruncate, chiar din gunoiul întreprinderii. Se furau carne, mezeluri şi zarzavaturi, băgate în jurul burţii sau chiar între picioare, în pungi sau fără pungi. Toate acestea au devenit un fel de comerţ în afara magazinelor şi un mod de subzistenţă pentru cei care nu aveau, un mod de a trăi bine pentru hoţii privilegiaţi.

Covorul, frigiderul, aragazul nu se mai vindeau în magazine, unele chiar nu ajungeau acolo, pentru că se „pierdeau” pe parcurs, devenind tot un fel de furt, furtul prin preţul peste cel de vânzare real. Aceste practici deveniseră ceva cotidian, din discuţia normală a oamenilor. Când te angajai, nu te interesa în primul rând salariul, ci ce se produce, ce portar sau supraveghere există, dacă e împrejmuită întreprinderea sau nu, dacă e vecină cu altă întreprindere sau cu case, prin ale căror curţi se efectuau mari sustrageri, chiar cu acordul conducerii întreprinderii.

La fel când te duceai să urmezi o şcoală sau o facultate, nu te mai interersa domeniul în sine, ca mijloc de afirmare profesională, ci ca domeniu unde puteai să manevrezi ceva, să sustragi, să vinzi la suprapreţ, să ai ieşiri în afară, să beneficiezi de şpagă sau mită.

Muncitorul fura tot ce se producea şi putea lua. Acasă la el găseai tot ce era de trebuinţă unui mic atelier, cu toate că nu făcea mare lucru cu sculele acestea. Lua câte zece din fiecare, să fie, niciodată nu se ştie. Dulapurile de vestiar din întreprinderi sau diferite cotloane erau burduşite cu tot felul de scule. Când întrebai de ce nu merge treaba, spuneau că nu au scule şi nici la magazie nu mai au.
Zicea maistrul sau şeful de secţie:
– Măi, Vasile, dă-o încolo de trebă, că săptămâna trecută s-au adus scule. Hai ca-ţi dau primă, trebuie să terminăm la timp treaba asta.
– Primă, şefu’? Gata, s-a făcut.
De unde lucra nea Vasile cu unealta boantă şi ştirbită, ca prin minune, pe o cârpă curată, apăreau aliniate burghie noi, cuţite de strung şi freze cu pastila din vârful cel mai tare, chiar de import. Apoi nea Vasile striga:
– Şefu, când trebe să fie gata astea? Că stau şi la noapte…

Muncitorul fura ce producea, fura timpul lucrând încet şi prost, strica maşina chemând mecanicii şi aranjând cu aceştia, în final ieşea tot cum vroia el.

Se fura din tot felul de motive, mai mult sau mai puţin justificate. De fapt, nu „se fura”, ci „se completa”, după principiul „ce nu vor ei să ne dea, luăm noi”. Un alt principiu era „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”. Se fura orice, că ai nevoie, că nu ai nevoie. „Las’ ca nu se ştie”. Furai să nu se spună că eşti prost, furai să arăţi ca iei şi tu ceva, că ieşti ca ei, nu eşti din ceilaţi, ca o garanţie.

Cei cu pregătire, furau timpul pierdut cu cafeaua şi ţigara, până la timpul pierdut cu relaţiile şi cu prietenii. Furau timpul în interminabile discuţii la telefon, în mici şuete pe coridor, la fumătoare, citind ziarul aşa prost cum era, rezolvând cuvinte încrucişate sau făcând curte colegei. S-au motivau ca nu sunt materiale, rechizite, nu funcţionează planşeta de proiectare, dă erori, nu se găseşte nu ştiu ce studiu sau documentaţie etc.

Mulţi doctori şi asistente te furau prin slaba pregătire, furâdu-ţi din zile, datorită diagnosticului greşit. Îţi furau zile de viaţă. Furau medicamente, feşe, chiar şi un bisturiu sau altceva ce putea fi luat uşor. Fiecare avea cel puţin instrumentele de strictă necesitate acasă, luate tot din avuţia generală. Că erau folosite eficient sau nu, asta nu conta.

Îţi furau din hrană, cerându-ţi şpagă. Rezultatul era că nu mai aveai bani de mâncare după ce plecai din spital, în condiţiile în care erai cu mult mai slab faţă de cum ai intrat, albit, gălbejit, cu picioarele tremurâde, de parcă trecuseră câţiva ani grei peste tine sau un război.

În spital erai furat şi de asistente. Le dădeai bani ca să nu te uite când trebuie să îţi aducă medicamentele, pentru a-ţi da regimul care trebuia şi cât de cât suficient. Le dădeai bani ca să lase vizitatorul în salon, ca să cheme doctorul sau să pună o pilă pentru tratament mai bun etc. Jos, la bucătărie, femeile plecau acasă cu sacoşele încarcate. Le dădeai bani şi la infirmire, că altfel nu-ţi duceau gunoiul, nu-ţi duceau plosca, nu-ţi schimbau cearceaful sau îţi puneau unul rupt. Se ajunsese până acolo încât, când erai la tratament sau în curte, ţi se fura din ce ai adus de acasă.

Funcţionarul public, relaxat, băgat în spatele unei uşi masive, cu emblema „Acesul strict interzis”, te fura şi el. Îţi fura timpul, nervii, onoarea, prestigiul, prestanţa. Stăteai în picioare în căldura de pe hol, hol îngust, vopsit maron sau verde închis, întunecos, cu tencuiala pe alocuri căzută, uneori mirosind infect. Dacă aveai norocul să apuci şi audienţă, erai luat din scurt, ca să nu ai curaj să îţi expui motivele, ca să poţi fi respins.
– De ce nu a-ţi depus la timp? A… dar nu aţi completat toate rubricile… Bine, dar nu stiţi că a expirat? Asteptaţi, că vă comunicăm noi.
Plecai năucit, neştiind că ai spus bine sau rău, dacă ai spus ce trebuia, dacă e adevărat că ai scris sau nu tot, ori Dumnezeu mai ştie, fiindcă din spatele biroului, Marea Voce Locală numai răstit ţi-a vorbit. Şi uite aşa te-ai mai trezit furat de ceva. Cel din dosul uşii masive ţi-a luat speranţa ta, dreptul tău, plângerea ta, viaţa ta furată împreună de el şi de alţii.

În altă parte, o funcţionară, în spatele unei tejghele de lemn, cu un oblon gros şi cu un orificiu mic prin care nu-ţi intra nici capul, trântea regulat oblonul, oblon parcă de puşcărie, la câteva minute, iar o voce glaciară care îţi zgârâia auzul de parcă erai în faţa plutonului de execuţie striga:
– Următorul!
Câteodată auzeai:
– Ce te holbezi aşa, nu vezi că ţi-a trecut rândul? Hai, pleacă, mişcă, că încurci lumea.
Aceasta nu dura mult, căci rapid oblonul era lăsat şi vocea din spate urla:
– Plecaţi odată, programul s-a terminat, săptămâna viitoare… Ia uită-te domnule, nu poţi fuma o ţigară liniştită…
Şi funcţionara din spatele oblonului se aşeza în spatele biroului plin cu dosare prăfuite, unele nemişcate de ani, şi aprinzându-şi tacticos ţigara, cu mâna pe cafeluţă, exclama:
– Vai!… ce zi grea, credeam că nu se mai termină.
Cele două ore cu publicul constituiau pentru aceasta supremul efort pentru care îşi lua leafa, primele, avansările, treptele de salarizare, nu cazurile rezolvate. Funcţionara fura şi ea timpul tău, dreptul tău, banii tăi din care era plătită.

În societate, modul acestui furt şi forma lui câteodată foarte perversă devenise un stil al etalării, devenise artă, devenise factor de apreciere, de avansare.
– Se descurcă, e băiat deştept, corespunde pentru noi, o pune că are cu ce, îi merge mintea.
– La el găseşti orice… Are stil… Are relaţii. Poţi să te bazezi oricând, nu te lasă, e băiat subţire, te scoate, aranjează elegant. Trebuie numai să mişti.
Aceasta era forma perversă şi elgantă a hoţului, a omului care te scoate, om etalat, etalon, model ideal pentru oricine. Cultivat, elegant, manierat, vorbea frumos în public, vorbeşte şi astăzi. Şi uite cum anormalul a devenit normal, ca reper de coduită în societate, anormal intrat în conformaţia educativă şi morală a câtorva generaţii.

Toate acestea au dus astăzi la grandomanie, la a fi cu nasul pe sus, a-ţi aloca drepturi şi privilegii în faţa celorlalţi. Te cruceşti văzând cum într-o comună plină de noroaie, gunoi şi gropi, îl vezi pe primar la costum de ultimă modă sau pe funcţionara primăriei de la cadastru cu brăţări de aur la mâini, de parcă zici că sunt pentru câini. Aceştia păşesc în vârful pantofilor printre noroaie, până la vila unde controlează din când în când cum merge treaba, iar la ziar dacă cumva se sesizează cineva, se plâng de zici că s-ar sfârşi lumea, dacă ei nu ar exista.

Sunt năravuri care nu ştim când vom scăpa de ele, căci ele se transmit mai departe, se perfecţionează, capătă noi şi noi forme, periculoase, forme care se vor transmite la multe generaţii. Numai pedepse exemplare şi aspre ar putea stopa acest comportament astăzi, ar înfrâna să se transmită acest fenomen distructiv de ţară. Populaţia scade, numărul şmecherilor creşte.

Astfel, acestă societate se târâie în coadă, agăţată cu aceşti mulţi bolovani, rămaşi ca un blestem al…
– Tovarăşi, pe mâna cui daţi partidul, ţara?
Ţara nu a ajuns pe mâinile „cui trebuia”, încă imediat după 22 decembrie. A rămas în mâna lor, în mâna tovarăşilor.

Ce putem face? Să uităm? Să ne privim în oglindă şi să ne întrebăm în ce măsură suntem atinşi fiecare. Cât suntem de vinovaţi fiecare?

Cum putem scăpa de nenorocire?

Text de Viorel Muha

1 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »