Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Eliade:

„În 1778, când Voltaire se întoarce la Paris pentru a asista la premiera ultimei sale tragedii, Irène, întreaga populaţie pariziană aclamă pe ‘patriarhul’ din Ferney, văzând în el nu numai un autor genial, ci şi un apărător al celor nedreptăţiţi. În ochii celor care trăiesc astăzi, Voltaire este unul dintre marii cutezători care au luptat neîncetat împotriva superstiţiei, prejudecăţilor, intoleranţei şi a tuturor teoriilor menite să acrediteze – aşa cum spune el – ‘istorii romanţate ale omenirii’, unul dintre marii jurnalişti care au izbutit să creeze un curent de opinie fără precedent în istorie şi autorul unor admirabile povestiri cu substrat polemic, moralizator sau filosofic, cea mai cunoscută fiind Candide ou l’Optimisme (Candide sau Optimismul). După cum se ştie, pentru a infirma teoria lui Leibniz, Voltaire imaginează o serie de aventuri în urma cărora un tinerel, dornic să creadă că legile scrise sau nescrise sunt dictate de o armonie prestabilită, este silit să constate că pe pământ domneşte hazardul, transformându-se, în consecinţă, dintr-un naiv optimist, într-un foarte avizat sceptic. Dialogul dintre Candide, purtătorul de cuvânt al autorului, şi Pangloss, exponentul teoriei filosofului german, se desfăşoară nu în prezenţa, ci în absenţa personajelor, replicile fiind proiectate în timp şi în spaţiu de către narator. Antrenat într-un dans macabru – cu atât mai macabru cu cât este executat în ritmul săltăreţ marcat pe partitura semnată de Voltaire, cu indicaţia prestissimo – Candide are uneori răgazul să exclame că lumea în care trăieşte, departe de a fi cea mai bună dintre lumile posibile, este un infern în care viaţa oamenilor depinde de seniori perfizi şi cruzi, de preoţi fanatici, de curteni slugarnici, de negustori hrăpăreţi, natura nefiind nici ea mai blajină, întrucât uneori distruge tot ce-i stă în cale, aşa cum s-a întâmplat în Lisabona în timpul cutremurului din 1756. Silit să joace pe alte meleaguri într-o horă similară, Pangloss cugetă şi el asupra cauzelor şi efectelor în timp ce vâsleşte la o galeră sau după o şedinţă de vivisecţie la care este supus şi constată că totul se petrece pe lume conform unui admirabil sistem menit să asigure atât fericirea oamenilor în general, cât şi fericirea fiecărui individ în parte.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »

Cu doftorie amară,
Acel bolnav înviază,
Cu critică şi ocară,
Răul moral se-ndreptează.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Eseuri
Comenteaza! »

Au pus moartea în faţă şi în piept şi au plecat!

Câţi au murit împuşcaţi pe fâşie sau tăiaţi de elicea bărcii grănicereşti în apele învolburate ale Dunării, Dunăre a lor şi a părinţilor lor? Sunt nopţi de iarnă în care parcă vântul plânge deasupra apelor negre şi friguroase, şuieră şi zgârâie gheaţa din margini, gheaţă lucioasă, gheaţă reflectată rece în ochiul de lună, gheaţă care parcă deschide o gură urâtă, schimonosită, care strigă în întuneric: „vă blestem!”.

Câţi au murit sufocaţi în cală de vapor, murind de foame sau de sete, în miros de excremente, în necaz şi durere, moarte pe care nu o dorea nimeni? Bătăile în miez de noapte în unităţile grănicereşti, cu cablu de oţel, udaţi cu furtunul de pompieri, cu scândura cu nisip legată pe spate şi bâta lovind în ea pentru distrugere de organe interne şi moarte rapidă fără urme, constituia răsplată pentru îndrăzneala de a vrea să fii liber, răsplată dată de ciracii şi asasinii regimului comunist.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
2 comentarii »

I

Cât e de lung gardul, de la portiţă până la cotitura uliţei, Sanda l-a măsurat, nici ea singură nu ştie de câte ori, cu firul în mână. Jos, lângă portiţă, e vârtelniţa cu jirebia de tort. Sanda ia capătul firului, îl suceşte pe lângă cel dintâi par din gard, apoi merge lăsând firul printre degete, din par în par, până la stâlpul din cotitură; acolo suceşte firul încă o dată şi iarăşi se întoarce înapoi. Vârtelniţa se mişcă alene, scârţâind îndelungat, şi lasă firul a se dezveli. Din când în când, scârţâitura încetează şi firul nu mai curge. Sanda fuge la vârtelniţă, descurcă firele şi iarăşi părândă parii. Aşa se urzeşte pânza. Şi gardul e cel mai bun urzitor: pari bătuţi unul lângă altul şi legaţi între dânşii, loc de şase palme de la pământ, cu o împletitură de nuiele. Lângă gard locul e neted; dincolo grădina cu legume şi cu flori. Cucurbăta se întinde de-a lungul, se ridică şi pe alocurea se răsuceşte până în vârful parilor, încât firul Sandei se ascunde în verdeaţa frunzelor ori scutură albine din florile galbene. Aşa de a îndemână nu e urzitorul cu craci lungi ca păianjenul. E bun în vreme de iarnă. Acum însă naica Marta s-a dus cu copiii la stână, badea Stan a plecat cu un car de scânduri: Sanda e singură-singurică. Îi mai place afară la uliţă. Nu pentru că ar fi trecători, dar afară cântecul vine mai bine. E cald, dar deprinsă e fata la ger şi la arşiţă. Cu braţele goale, cu poalele aninate în brâu şi cu ştergarul în cap, ea nici nu simte vremea lui cuptor; cântă, întinde firul, descurcă jirebia şi se pierde în tinereţile ei.

76 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Povestiri
57 comentarii »

Câteodată unii din noi devenim extrem de interesanţi. Sau poate devenim extrem de deranjanţi? Eu unul mă numar printre ei. Şi nici măcar câteodată nu ne dăm seama. Şi astfel, noi ăştia depăşim condiţia existenţială reală şi începem să „omorâm” timpul, bătând apa în piuă. Bătând apa, ne stropim pe noi sau pe alţii.

Dar poate nu este apă ceea ce batem. Este ceva incolor, ceva transparent, este nimicul total. Nimcul care îl batem ca pe ceva incolor. Batem şi dincolo de incolor vedem color. Poate culoarea este altfel pentru noi.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Eseuri
2 comentarii »

„Ne-a fost injectată nefericire”, spunea actorul Marcel Iureş într-un interviu privid munca patriotică, aşa zisa muncă „voluntară” din marea epocă. Eu spun că această injecţie a conţinut otravă sub diferite forme. Ne-a fost injectată, impusă, şi încă se mai încearcă să ne fie injectată în continuare „prostia”, „fudulia”, „grandomania”, „mârlănia”, „hoţia”, „mita şi şpaga”, toate acestea proporţional cu gradul în care ei ne „reprezintă” în politic şi instituţiile statului. Ei au beneficiat şi au stimulat, au impus toate acestea până astăzi. Au ajuns să nu se mai ferească, să ducă la extrem nesimţirea şi faptul că ei nu păţesc nimic, că lor le este permis orice. Totul îşi are originea în Epoca de Aur comunistă.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »