“Nu ştiu cum vor fi alţii, cât despre mine, ştiu atâta că pierd măsura timpului de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor”
(Calistrat Hogaş)
Pe drumurile şerpuitoare ale munţilor Neamţului, un cal fragil, având “mai mult infăţişarea unui lucru de artă”, purta cu ani în urmă, în fiecare vară, un bărbat în puterea vârstei. Neobositul călator era mândru de Pisicuţa lui (asa îi spunea el calului cu graţii feline), fiindcă mergea la “gebea”, adică fară să salte, lin.
Călătorul cu pălarie cât un sombrero, cu pulpanele pelerinei răsfrânte înapoi, cu silueta sa de bărbat în floarea vârstei, mers grav şi port măiestos, o faţă cât se poate de inteligentă, cu o privire şireată a ochilor ascunşi sub sprincenele stufoase… vorbind cu discernământ ales despre poeziile lui Eminescu în comparaţie cu cele ale lui Alecsandri, despre noul curent simbolist, despre falsitatea teoriilor spiritiste ale lui Haşdeu… ei bine, acest călător care urca fără grabă, iscoditor parcă, era interesat de natură cu sublimul şi grandiosul ei. Era, aşadar, o specie de drumeţ rar pe atunci. “Amantul nestrămutat al naturii” se numea Calistrat Hogaş.
La Humanitas Fiction a apărut romanul chick lit „Confesiunile unei iubăreţe” de Michelle Cunnah, traducere din limba engleză de Dana Zămosteanu.
Meg Cabot, autoarea seriei „Regina gafelor”, a declarat: „Cărţile lui Michelle Cunnah sunt absolut fermecătoare, ca să nu mai spun că au un umor nebun!”
Ce-ar trebui să facă o fată când (a) iubitul se dovedeşte a fi un ticălos, (b) mama încearcă s-o convingă să renunţe la independenţă şi să se mute înapoi acasă, (c) un tip misterios îi suceşte capul?
A apărut pe DVD şi Blu-ray comedia romantică „Mireasa e iubita mea” („Made of Honor”), în care Patrick Dempsey este „domnişor” de onoare, într-un rol pe cât de inedit, pe atât de seducător.
La Humanitas Fiction a apărut unul dintre cele mai apreciate romane ale renumitului autor britanic John Cowper Powys: „Cercul nebunilor„. Este o poveste a predestinării, cu personaje pline de dramatism şi erotism luxuriant, în linia marilor romane „La răscruce de vânturi” şi „Amantul doamnei Chatterley”.
Un vechi blestem apasă asupra familiei Ashover: toţi vlăstarii ei vor fi protagoniştii unor iubiri interzise, din care se vor naşte monştri. Rook, fiul cel mare, este victimă unei cumplite frigidităţi sentimentale, care îl face incapabil să aleagă între trei femei îndrăgostite de el (Netta, Ann şi Nell), iar Lexie, mezinul, bolnav şi frustrat, se agaţă cu disperare de viaţă, conştient, în acelaşi timp, de apropierea implacabilă a sfârşitului. Pentru a evita nenorocirea care pare să se abată asupra familiei sale, Lady Ashover încearcă să pună în practică un plan prin care să-l smulgă pe întâiul ei născut, Rook, din braţele iubitei sale, Netta, împingându-l spre o căsătorie „onorabilă“. Vor reuşi dragostea şi inteligenţa afectivă feminină să rezolve tensiunile existenţiale ale celor doi protagonişti care au uitat adevărurile fundamentale ale vieţii?
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îţi relatez o-nmormântare la care suntem participanţi şi „sărbătoriţi” în acelaşi timp. Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-am schimbat, cu-aceeaşi încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când n-ar fi acelaşi lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină. Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi „de ce”. Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.
Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la „te iubesc”, există şi alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă.
9 voturi
Încarc...
6 voturi