Şeful poliţiei îl cheamă pe agentul care avea sarcina să urmărească un infractor cunoscut, bănuit de crimă, şi pe care l-a pierdut.
– Cum ţi-a scăpat?
– A intrat la cinema.
– Şi de ce nu ai intrat după el?
– Eu văzusem deja filmul acela.
2 voturi
Încarc...“Eterna reîntoarcere a lucrurilor în ele însele, secretul formativ care ameninţă să creeze atmosfera de extaz şi solemnitate, adică secretul celui care străbate mările şi oceanelor lumilor spirituale, blestemul asumat cu trufie de a se întoarce într-un port veşnic, acelaşi, toate acestea par a fi numai forma metafizică, formulă demonică a profundului sentiment al anteriorităţii strămoşilor, sentiment care vibrează de la început în săngele şi spiritul lui Nietzsche” (E. Bertram, 1998, p. 17)
“A profeţi trecutul, a colora cu dorul de strămoşi gândurile despre viitor – în aceasta constă simţământul povară a tradiţiei umane, cheie de boltă a podului suspendat între un moment care a fost şi unul care va să fie, subiect trăind clipa divină „pe culmea înaltă”, plutind, asemenea lui Zarathustra, „ca un nor negru peste două mări, peste trecut şi viitor” – aceasta este viziunea lui Nietzsche despre viitoarea condiţie umană” (idem, pag. 40)
Nietzsche a deschis drumuri, iar strămoşii de început de cod m-au îndemnat să mă întreb, eu un aşa de mic într-un ocean aşa de mare:
– Hei, tu, ghem de viaţă, unde vrei tu să ajungi? Ce-ţi doreşti tu cel mai mult?
Continuare »
5 voturiÎncarc...Pe 13, 14 şi 17 februarie 2010, la Teatrul Odeon din Bucureşti au loc primele reprezentaţii ale spectacolului „Câtă speranţă” de Hanoch Levin, în traducerea lui Doru Mareş. Regia este semnată de Radu Afrim, iar scenografia de Iuliana Vâlsan. Muzica este realizată de Vlaicu Golcea, coregrafia îi aparţine lui Istvan Teglas, iar de imaginile video s-a ocupat Laura Iancu. Distribuţia este alcătuită din Dorina Lazăr, Ionel Mihăilescu, Virginia Rogin, Antoaneta Zaharia, Gabriel Spahiu, Rodica Mandache, Pavel Bartoş, Liana Mărgineanu, Călin Stanciu Jr., Istvan Teglas şi Nicoleta Lefter.
Continuare »
fără voturiÎncarc...Pe 26 ianuarie 2010 a intrat în “scenă”, costumat în DVD şi Blu-ray, documentarul „Michael Jackson: Asta-i tot” („Michael Jackson’s This Is It”), filmul-concert cu cele mai mari încasări din istorie şi lansarea anului în home entertainment. Cu secvenţe în premieră absolută, documentare making-of şi alte materiale în exclusivitate, producţia Sony Pictures este considerată “un film care nu trebuie ratat. O revelaţie. De neuitat.” (după cum a scris Peter Travers în revista Rolling Stone).
Continuare »
fără voturiÎncarc...
Vara anului 1946.
Eram în vacanţă la Chizătău, un sat bănăţean în care Gheorghe Vidraşcu, soţul surorii mamei mele, deci unchiul meu, era perceptor – denumire ce purta în vremea aceia funcţionarul care încasa impozitele datorate statului. Aveam 13 ani, domiciliul la Târgu Mureş şi fusesem trimis la ţară ca să-mi scutesc părinţii de niscaiva cheltuieli. Cei drept, se mai întâmpla să aduc şi ceva «venituri», adică vreo câteva kilograme de grâu, culegând, împreună cu bunica mea, spice rămase pe miriştea secerată cu câteva zile mai înainte. Spic cu spic, adunam, într-o lună din vacanţă, boabe care acopereau nevoile domestice pe-o vară întregă. Munceam cu seriozitatea impusă de sărăcia în care era România aflată în mijlocul celor trei ani de secetă ce au urmat terminării războiului mondial, irosirii resurselor sale în folosul luptelor duse alături de germani şi apoi de sovietici, despăgubirilor plătite «eliberatorilor», inflaţiei, pensiilor plătite numeroaselor văduve de război şi alte multe cele. Apoi, trebuie să amintim că pe ogoare erau mult mai puţini secerători dat fiind că mulţi dintre ei fuseseră « seceraţi » de gloanţe, obuze, molime şi prizonierat în luptele duse spre răsărit şi apoi spre apus. Munca pe câmp o făceau femeile, bătrânii şi copiii fără a avea tractoare şi batoze, folosind doar secere cu care tăiau, smoc cu smoc firele de grâu.
Uneori mergeam la pescuit în râurile Timiş sau Bega, aflate prin apropiere, unde mai scoteam din ape câţiva peştişori care, prăjiţi constituiau un adevărat ospăţ. Foloseam cârlige făcute îndoind ace cu gămălie care, nu ştiu nici acum pentru ce, erau mai eficace decât cârligele cumpărate de la prăvălie. Oare să se fi învăţat peştii să le evite pe acestea din urmă? Posibil, de ce nu? Trebuie să recunoaştem că nu aveam scule precum cele de-acum, dar… aveam peşti în apele celor două râuri.
Continuare »
fără voturiÎncarc...
Am socotit potrivit ca în fruntea listei epigramiştilor beneficiari ai atenţiei lui Cincinat Pavelescu să fie cei cărora li s-au dedicat mai multe epigrame. Printre aceştia se numără, după câte am constatat, nepotul său, Mircea Pavelescu, născut în 14 octombrie 1908, când Cincinat Pavelescu avea 36 de ani, iar Ion Pavelescu – deasemeni unchi – avea 19 ani.
Anii au trecut, Mircea a crescut şi, precum cei doi unchi ai săi, a devenit poet scriind – după cum arăta G. Călinescu – «o poezie fantezistă firească şi graţioasă (Pasărea Paradisului), adevărat jurnal de bord liric, străbătut de o ştrengărească melancolie».
Ca şi cei doi unchi ai săi, Mircea se apropie de epigramă şi e de presupus că îşi încearcă pana şi talentul în catrene adresate cel puţin unuia dintre dânşii. Rezultă o luptă epigramatică în care el trebuie să facă faţă singur săgeţilor trase de cei doi versaţi şi deosebit de talentaţi înaintaşi ai săi.
Continuare »
2 voturiÎncarc...Contact | Publicitate | Termeni de utilizare | Cookies
