Câtă speranţă
Pe 13, 14 şi 17 februarie 2010, la Teatrul Odeon din Bucureşti au loc primele reprezentaţii ale spectacolului „Câtă speranţă” de Hanoch Levin, în traducerea lui Doru Mareş. Regia este semnată de Radu Afrim, iar scenografia de Iuliana Vâlsan. Muzica este realizată de Vlaicu Golcea, coregrafia îi aparţine lui Istvan Teglas, iar de imaginile video s-a ocupat Laura Iancu. Distribuţia este alcătuită din Dorina Lazăr, Ionel Mihăilescu, Virginia Rogin, Antoaneta Zaharia, Gabriel Spahiu, Rodica Mandache, Pavel Bartoş, Liana Mărgineanu, Călin Stanciu Jr., Istvan Teglas şi Nicoleta Lefter.
Radu Afrim, regizorul spectacolului, spune:
Lucrând la acest spectacol mi-au venit în cap câteva întrebări (e drept, fără să-mi provoace insomnii) de genul:
Câţi oameni se trezesc dimineaţa cu speranta că?
Şi câţi ştiu că atunci când speră o fac pe propria răspundere?
Şi mai ales câţi ştiu gestiona decepţia provocată de ceea ce patetic numim “năruirea speranţelor”?
Oamenii din cele 20 de texte scurte pe care le-am ales nu cer mult. Unul speră să-şi găsească un tovarăş care să-l însoţească în fabuloasa călătorie pe trecerea de pietoni, altul speră să-şi vadă nevasta în lada neagră plină de diamante înşelătoare a magicianului, o actriţă speră să înveţe un cântec până la capăt fără să falseze sau să danseze bossa nova “cu toate mişcările“, altul speră cu toată fiinţa să primească o pălărie blue care provine din capătul Australiei, o profesoară de geografie speră să convingă lumea că pământul e plat şi chiar reuşeşte, un visător speră ca vânzătoarea de hot dog să se transforme în Caroline de Monaco, un exaltat speră să intre în pielea unui bărbat doar pentru a atinge sânii soţiei acestuia, o femeie “vrea o schimbare/ viaţa mea e o ratare”, un bărbat speră să îşi recupereze portmoneul uitat la o fostă iubită în urmă cu câteva decenii.
Şi-apoi câtă speranţă a intrat (şi a ieşit) cândva pe uşile din decorul nostru… uşi luate de la case demolate. La asta v-aş ruga să vă gândiţi când nu se vorbeşte în scenă…
fără voturi
Încarc...