15 ianuarie 2010

Prima epigramă memorată

Gheorghe CulicovschiVara anului 1946.

Eram în vacanţă la Chizătău, un sat bănăţean în care Gheorghe Vidraşcu, soţul surorii mamei mele, deci unchiul meu, era perceptor – denumire ce purta în vremea aceia funcţionarul care încasa impozitele datorate statului. Aveam 13 ani, domiciliul la Târgu Mureş şi fusesem trimis la ţară ca să-mi scutesc părinţii de niscaiva cheltuieli. Cei drept, se mai întâmpla să aduc şi ceva «venituri», adică vreo câteva kilograme de grâu, culegând, împreună cu bunica mea, spice rămase pe miriştea secerată cu câteva zile mai înainte. Spic cu spic, adunam, într-o lună din vacanţă, boabe care acopereau nevoile domestice pe-o vară întregă. Munceam cu seriozitatea impusă de sărăcia în care era România aflată în mijlocul celor trei ani de secetă ce au urmat terminării războiului mondial, irosirii resurselor sale în folosul luptelor duse alături de germani şi apoi de sovietici, despăgubirilor plătite «eliberatorilor», inflaţiei, pensiilor plătite numeroaselor văduve de război şi alte multe cele. Apoi, trebuie să amintim că pe ogoare erau mult mai puţini secerători dat fiind că mulţi dintre ei fuseseră « seceraţi » de gloanţe, obuze, molime şi prizonierat în luptele duse spre răsărit şi apoi spre apus. Munca pe câmp o făceau femeile, bătrânii şi copiii fără a avea tractoare şi batoze, folosind doar secere cu care tăiau, smoc cu smoc firele de grâu.

Uneori mergeam la pescuit în râurile Timiş sau Bega, aflate prin apropiere, unde mai scoteam din ape câţiva peştişori care, prăjiţi constituiau un adevărat ospăţ. Foloseam cârlige făcute îndoind ace cu gămălie care, nu ştiu nici acum pentru ce, erau mai eficace decât cârligele cumpărate de la prăvălie. Oare să se fi învăţat peştii să le evite pe acestea din urmă? Posibil, de ce nu? Trebuie să recunoaştem că nu aveam scule precum cele de-acum, dar… aveam peşti în apele celor două râuri.

* * *

Amintiri! Amintiri care renasc, iată, şi după mai mult de 63 de ani trecuţi de atunci.

Amintiri şi despre campania electorală din acelaşi an, despre lozinci şi semne electorale ce puteai vedea pe multe garduri.

Comuniştii aveau, ca semn electoral, «soarele», care se prezenta precum un cerc din care se îndreptau în toate direcţiile 10-15 raze liniare, după cum socotea de cuviinţă cel ce le picta cu vopsea albă. Nu am avut curiozitatea să le număr şi, chiar dacă o făceam, era inutil, pentru că fiecare pictor propagandist avea propria-i formulă.

Ţărăniştii îşi făceau simţită prezenţa în campania electorală cu «ochiul», marcat printr-un oval ce avea dimensiunea mai lungă pe orizontală şi – în centrul probabil – un punct ce se voia a fi pupila. Aceste semne rezistau – de obicei – o zi, dat fiind că, peste noapte, «adepţii soarelui» le adăugau un alt oval mai mic, patru linii verticale drept picioare, altele drept coadă, gât, cap şi urechi lungi şi-l transformau în imaginea unui… măgar.

Nu am alte amintiri despre felul cum s-au desfăşurat alegerile din anul 1946, întrucât nu eram conştient, încă, despre rolul şi urmările lor. La 13 ani abia împliniţi nu aveam drept de vot şi nici conştiinţă electorală.

Şi totuşi, am o amintire, aproximativă, desigur, dar totuşi însemnată: patru versuri electorale citite într-o revistă umoristică apărută înaintea datei alegerilor sau, cum ştiu acum, o epigramă. Nu-i ţin minte autorul, nici titlul – pe care, conform uzanţelor, îl reconstitui preluând primele cuvinte ale primului vers; nu citisem încă «O scrisoare pierdută», şi nici nu auzisem despre Caţavencu, dar ţin minte primele două versuri şi «poanta», care mi-au permis să reconstitui, acum, şi celelalte două versuri, încât să pot să v-o ofer drept răsplată că aţi avut răbdarea de a citi rândurile de mai sus.

[Nici Groza, nici Maniu]

Nici Groza, nici Maniu, nici Gafencu
Nu sunt adevăraţii corifei.
Istoria ne spune, dragii mei,
C-a fost doar unul singur: Caţavencu!

* * *

Uluitor cât de peren şi multifuncţional poate fi catrenul. Înlocuim primul vers şi aflăm acum, în campania de alegeri prezidenţiale de la finele anului 2009, intrată şi ea în Istorie, chiar fără a transforma ochiul în măgar, că:

Nici Geoană, Antonescu ori Băsescu
Nu sunt adevăraţii corifei.
Istoria ne spune, dragii mei,
C-a fost doar unul singur: Caţavencu!

Iată, dragi cititori, cea mai bună dovadă că epigrama poate fi pusă în slujba politicii, fie ea şi, cum scria Ion Bucheru: „de stânga – centru – dreapta”.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

11 thoughts on "Prima epigramă memorată"

  1. Ica Ungureanu spune:

    Mariane,
    Ne iubim in ghilimele,
    Tu credeai că…între ele?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook