6 martie 2009
Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 – articolul despre Hercule-Savinien Cyrano de Bergerac (6 martie 1619 – 28 iulie 1655) este semnat de Irina Bădescu:
Eseist, poet satiric şi dramaturg. Fiu de mici nobili provinciali, intră în rândurile armatei; în 1641, rănit grav la asediul de la Arras, renunţă la cariera militară. Urmează cursurile maestrului subversiv al „gândirii libere”, Gassendi; în 1653, intră în serviciul ducelui de Arpajon unde, fiind un spirit independent şi bătăios, îşi face reputaţia de „duelgiu”. Doi ani mai târziu moare într-un accident. Cele două lucrări fundamentale ale lui sunt postume – apărute în 1657 şi 1662 – şi alcătuiesc opera intitulată L’Autre Monde – États et Empires de la Lune; États et Empires du Soleil (Lumea cealaltă – Statele şi imperiile Lunii; Statele şi imperiile Soarelui), o utopie de vulgarizare (în accepţia luministă a termenului) filosofico-ştiinţifică, inspirată din operele analoge ale englezilor Wilkins şi Godwin. Sub pana sa, polemică şi satirică, motivul călătoriei imaginare capătă o notă aparte, datorată atât îndrăznelii viziunii, cât şi aptitudinii autorului de a concretiza şi difuza o gândire profund contestatară, cum este „gândirea liberă”.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
26 septembrie 2008
Fragmente din capitolul „Lucrul şi opera” din lucrarea „Originea operei de artă” aparţinând lui Martin Heidegger, în traducerea lui Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu:
Origine înseamnă aici acel ceva prin care şi de la care pornind, un lucru este ceea ce este şi este aşa cum este. Numim ceea ce este ceva, în felul în care este, esenţă a sa. Originea unui lucru este provenienţa esenţei sale. Problema originii operei de artă este o problemă privitoare la provenienţa esenţei sale. Potrivit reprezentării obişnuite, opera ia naştere din şi prin activitatea artistului. Însă prin ce anume, şi de la ce anume pornind, este artistul ceea ce este? Prin operă; căci faptul că o operă este spre lauda făuritorului ei înseamnă: abia opera îl face pe artist să apară drept meşter într-ale artei. Artistul este originea operei. Opera este originea artistului. Nici unul din aceşti termeni nu există fără celălalt. Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat că nici unul dintre cei doi nu îl poartă cu sine pe celălalt. Artistul şi opera sunt, fiecare în sine şi în corelaţia lor, printr-un al treilea termen, care, de bună seamă este şi primul, anume prin acel ceva de la care artistul şi opera de artă îşi capătă de altfel numele: prin artă.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
6 iunie 2008
În continuare sunt prezentate câteva fragmente din debutul romanului „Muntele vrăjit”, aparţinând scriitorului Thomas Mann (6 iunie 1875 – 12 august 1955). Ideea pe care am dorit să o ilustrez prin această selecţie se referă la felul în care autorul de roman modern se joacă, construind şi răsturnând planurile mentale cuminţi, pe care orice lector le urzeşte în închipuirea sa pornind de la detaliile pe care i le furnizează cartea. Miza, în noile forme de literatură, este tocmai implicarea inedită a Cititorului, prin contrazicerea oricărei convenţii anterior stabilite referitor la locul fiecăruia – autor, narator, receptor – şi dinamitarea oricărei deducţii logice prea evidente în procesul de comunicare. Incipitul „Muntelui vrăjit” este, din acest punct de vedere, o lovitură de maestru.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
4 martie 2008
Miercuri, 5 martie 2008, ora 18:00, la sediul Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu lansează volumul „Eminescu. Negocierea unei imagini” de Iulian Costache.
Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România şi ambasadorul Romaniei la UNESCO, sosit în ţară de la Paris pentru câteva zile, propune o discuţie despre negocierea noii Istorii a literaturii române – cazul Eminescu, plecând de la „Eminescu. Negocierea unei imagini„, cartea scrisă de Iulian Costache. Lumea culturală românească aşteaptă cu emoţie apariţia anunţată pentru acest an a „Istoriei critice a literaturii române”, a lui Nicolae Manolescu, a cărei publicare a început în 1990 cu volumul I, după care autorul a renunţat la ideea editării volumelor succesive, asumând pariul publicării integrale a acestei istorii. Însumând circa 2.500 de pagini, „Istoria” lui Nicolae Manolescu este comparabilă cu cea a lui G. Călinescu, toată lumea aşteptând o nouă aşezare a valorilor literare şi o nouă hartă a patrimoniului cultural românesc.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Lucian Velea in Cărţi, Ştiri
26 februarie 2008
Antologia dlor N. Crevedia şi Calotescu-Neicu, apărută într-o îngrijită ţinută editorială la Cartea românească din Bucureşti, este incontestabil o carte de succes. Scriitorul şi ziaristul Crevedia se bucură de simpatia admirativă a presei, a mai tuturor revistelor literare, de dreapta şi de stânga. În plus, e şi un fel de enfant gâté al unor oameni cu mare înrâurire în opinia publică şi literară, ca Nichifor Crainic şi Dragoş Protopopescu, care-l răsfaţă, considerându-l un liric nou, viguros în expresie şi nu mai puţin un pamfletar incisiv şi epigramist plin de savoare. Pe dl Calotescu-Neicu îl cunosc mai puţin, dar cred că nu merită ni cet exces dhonneur, ni cette indignité cu care l-a stigmatizat pana prea tinerească şi, deci, implacabilă, a dlui Octav Suluţiu de la România literară.
Oricâte lipsuri ar avea, antologia are şi un mare merit. A trezit interesul publicului, al presei şi al criticii pentru un gen literar căzut de mult în desuetudine în Franţa şi care dă literaturii noastre, cum prea bine a observat chiar filozoful Conte Keyserling, un aer de spiritualitate latină şi de umor spontan şi sănătos.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Lucian Velea in Epigrame
16 octombrie 2007
Deşi cartea lui Nicolae Steinhardt, „Dăruind vei dobândi„, este alcătuită dintr-o succesiune de predici mai întâi vorbite, abia mai apoi aşternute pe hârtie, acestea se înscriu, mai degrabă, în aria foarte restrânsă a eseului teologic. În „Cuvânt înainte”, autorul ne lămureşte mai bine decât oricine asupra crezului său despre predici şi predicatori: „…predicile devenind ceea ce trebuie de fapt să fie, o mărturisire publică şi un dialog cu ascultătorii, iar nu o trufaşă, pedantă, sclivisită dojană sau o învăţătură triumfalistă. Predicatorul şi enoriaşii păşesc împreună – dibuind, revenind, stăruind, pricepând anevoie, minunându-se – către Hristos.”
Lectura acestei cărţi mi-a reînviat o amintire veche şi dragă, anume vizita facută unui preot bătrân, cândva călugăr la Cernica. L-am găsit în grădină, legănându-se într-un balansoar, înconjurat de flori. Ne-a povestit (mie şi prietenei mele) câte-n lună şi-n stele, istorii cu sfinţi şi cuvioase, ne-a recitat poezii din Crainic, Topârceanu, Eminescu… Şi, din când în când, aparent fără nicio legătură, ne amintea să ne rugăm pentru păsările călătoare, ca ele să treacă cu bine marea şi să se întoarcă acasă. Pe mine mă privea scurt şi rar. Nu cu o privire caldă, blândă, învăluitoare, ci una rece-fierbinte, pătrunzătoare, ca o flacără de sudură. Nimic dureros sau stânjenitor, dimpotrivă, ochii lui mă umpleau de o lumină albastră, strălucitoare…
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Cărţi, Impresii despre cărţi
