6 iunie 2008

Thomas Mann şi arta de a crea universul de aşteptare al cititorului

Thomas MannÎn continuare sunt prezentate câteva fragmente din debutul romanului „Muntele vrăjit”, aparţinând scriitorului Thomas Mann (6 iunie 1875 – 12 august 1955). Ideea pe care am dorit să o ilustrez prin această selecţie se referă la felul în care autorul de roman modern se joacă, construind şi răsturnând planurile mentale cuminţi, pe care orice lector le urzeşte în închipuirea sa pornind de la detaliile pe care i le furnizează cartea. Miza, în noile forme de literatură, este tocmai implicarea inedită a Cititorului, prin contrazicerea oricărei convenţii anterior stabilite referitor la locul fiecăruia – autor, narator, receptor – şi dinamitarea oricărei deducţii logice prea evidente în procesul de comunicare. Incipitul „Muntelui vrăjit” este, din acest punct de vedere, o lovitură de maestru.

„Povestea lui Hans Castorp, pe care avem intenţia s-o istorisim, nu de dragul lui (căci lectorul va învăţa a-l cunoaşte ca pe un tânăr modest şi deopotrivă de simpatic), ci de acela al întâmplării însăşi care ni se pare demnă în cel mai înalt grad de a fi relatată (şi, în legătură cu aceasta, este totuşi potrivit să reamintim că e povestea sa şi că un eveniment oarecare nu se întâmplă nu importă cui): aşadar, povestea aceasta s-a petrecut cu multă vreme în urmă, şi este, ca să spunem aşa, acoperită de patina istorică, astfel că e absolut necesar să fie prezentată sub înfăţişarea trecutului celui mai îndepărtat.”

„S-ar putea ca, pentru o poveste, faptul acesta să nu fie un neajuns, ci, mai curând, un avantaj; se cuvine doar ca povestirile să aparţină trecutului întrucât, se poate spune, cu cât s-au petrecut într-o vreme mai îndepărtată, cu atât răspund mai precis exigenţelor povestirii, şi acest fapt este cu atât mai favorabil pentru povestitor, adică pentru evocatorul în şoaptă al timpului trecut. Dar se întâmplă cu ea ca şi cu oamenii de astăzi şi la urma urmelor şi cu povestitorii: e cu mult mai batrână decât vârsta lor, vechimea-i nu se poate măsura în zile, iar timpul care o apasă nu se măsoară cu revoluţii în jurul soarelui; pe scurt, treapta sa de vechime de fapt nu timpului şi-o datoreşte şi, prin această observaţie, înţelegem să facem aluzie la dubla esenţă, îndoielnică şi ciudată, a acestui tainic element.”

„Dar ca să nu întunecăm cu meşteşugire o stare limpede a faptelor, iată despre ce este vorba: nemărginita vechime a povestirii noastre izvorăşte din aceea că se desfăşoară înaintea unei anumite răsturnări şi a unui anumit hotar care a tulburat adânc Viaţa şi Conştiinţa… Ea se desfăşoară sau — pentru a evita cu bună ştiinţa orice urmă de prezent — se desfăşura, adică s-a desfăşurat odinioară, cândva, în acele apuse zile ale lumii dinaintea Marelui Război, cu al cărui început atâtea întâmplări au început, şi care, de atunci, fără îndoială abia au încetat să înceapă. Prin urmare, povestea aceasta s-a desfăşurat mai înainte, dacă nu cumva cu foarte mult înainte. Dar caracterul trecut al unei povestiri nu este cu atât mai profund, mai împlinit şi mai legendar cu cât se desfăşoară mai apropiat de ‘odinioară’? Pe deasupra s-ar putea ca această povestire a noastră să aparţină în alte privinţe, şi chiar prin natura ei intimă, mai mult sau mai puţin legendei.”

„Vom relata-o în amănunţime, cu îngrijire şi cu cea mai mare băgare de seama, dar oare, în adevăr, plăcerea sau plictiseala ce ne-o provoacă au atârnat vreodată de spaţiul şi de timpul pe care le-au cerut cu stăruinţă? Fără a ne teme că ne expunem învinuirii de-a fi exagerat de meticuloşi, înclinam dimpotrivă să credem că plăcut cu adevărat este numai ceea ce-i lucrat cu îngrijire.
Prin urmare, povestitorul nu va sfârşi cât ai bate din palme istoria lui Hans. Nu-i vor fi suficiente nici cele şapte zile ale săptămânii, şi nici şapte luni. Cel mai potrivit este să nu se întrebe dinainte cât timp se va scurge pe pământ, în vreme ce povestirea aceasta îl va ţine în mrejele sale. Şi, Doamne Dumnezeule, nu vor fi chiar şapte ani! [Şi exact şapte ani vor fi!]
Şi cu aceasta, începem.”

„Un tânăr modest pleca în toiul verii de la Hamburg, oraşul său natal, spre Davos-Platz, în Graubünden. Se ducea în vizită pentru trei săptămâni.
Dar de la Hamburg şi până acolo jos călătoria este lungă; de fapt, prea lungă pentru scurtimea şederii proiectate. Treci de pe platoul înalt al Germaniei meridionale mai întâi prin diferite ţinuturi, urcând şi coborând, şi în cele din urmă ajungi până la ţărmul lacului Constance, iar de aici pluteşti cu vaporul peste valurile săltăreţe, dincolo de prăpăstii socotite odinioară ca fiind genuni fără fund.
Apoi, călătoria începe să se fărâmiţeze, după ce atâta vreme se desfăşurase în linie dreaptă, ca dintr-un salt. Intervin întârzieri şi greutăţi. Pe teritoriul elveţian, în localitatea Rorschach, trebuie să foloseşti din nou drumul de fier, însă nu ajungi decât până la Landquart, o mică staţiune alpină, unde eşti silit să schimbi trenul. E o linie îngustă de cale ferată, unde urci în vagon după ce ai stat multă vreme în bătaia vîntului, într-un ţinut lipsit de orice farmec, şi chiar din clipa când se urneşte locomotiva – mică, dar cu o putere de tracţiune excepţională după cât se pare — începe partea cu adevărat aventuroasă a călătoriei, un suiş abrupt şi greu, care parcă nu mai ia sfârşit. Deoarece gara Landquart se află încă la o altitudine relativ scăzuta; dar acum o apuci serios către inima munţilor, pe un drum stâncos, sălbatic şi anevoios.”

[Funcţia spaţiului ca timp]
„Două zile de călătorie îndepărtează omul – şi cu atât mai mult pe un tânăr care încă nu şi-a înfipt destul de puternic rădăcinile în viaţa – îl îndepărtează de universul său cotidian, de tot ceea ce el numea datorii, interese, griji, speranţe, îl îndepărtează infinit mai mult decât şi-ar fi putut închipui în timpul drumului cu trăsura spre gară. Spaţiul care, rotindu-se şi gonind, se interpune între el şi locul său de baştină, desfăşoară forţe pe care, de obicei, le credem rezervate duratei timpului; din oră în oră el determină prefaceri interioare, foarte asemănătoare celor provocate de timp, dar pe care, într-un anumit chip, le întrece. Asemenea acestuia din urmă, el zămisleşte uitarea, dar o realizează desprinzând făptura omenească din cercul contingenţelor ei, pentru a o transpune într-o stare de libertate iniţială; astfel, cât ai bate din palme, face un vagabond chiar dintr-un pedant şi un filistin. Se spune că timpul este o Lete; însă aerul depărtărilor este şi el un fel de elixir, iar dacă efectul său este mai puţin desăvârşit, în schimb e cu atât mai rapid.”

„Hans Castorp avea să simtă toate acestea chiar pe pielea lui. Nu era dispus să ia prea în serios călătoria aceasta şi să se angajeze sufleteşte. Intenţia sa fusese, mai curând, să se achite cât mai iute de această obligaţie, pentru că trebuia să se achite, apoi să se întoarcă acasă la fel cum plecase şi să-şi reia traiul exact de acolo de unde, pentru scurtă vreme, fusese silit să-l părăsească. Ieri încă era absorbit în întregime de lumea gândurilor sale obişnuite, cu alte cuvinte se ocupase atât de trecutul cel mai apropiat, deci de examenul dat, cât şi de viitorul imediat, adică de debutul în practică, la „Tunder & Wilms” („Şantier de construcţii navale, fabrică de maşini şi cazangerie”), şi aruncase o privire — atât de nerăbdătoare pe cât îi îngăduia temperamentul — asupra următoarelor trei săptămâni. Acum însă, i se părea că împrejurările îi cer întreaga atenţie şi că nu-i era îngăduit să treacă peste ele cu uşurinţă. Începea să-l frământe şi să-i stârnească o oarecare îngrijorare simţământul de a fi ajuns în regiuni înalte, al căror aer nu-l respirase încă niciodată, şi unde, după cum ştia, domneau condiţii de viaţă neobişnuit de firave şi neîndestulătoare.”

„Patrie şi orânduire socială erau noţiuni care nu numai că rămăseseră foarte departe în urma lui, dar, mai ales, rămăseseră cu mulţi stânjeni sub el, iar ascensiunea continua mereu şi mereu. Suspendat între aceste noţiuni şi necunoscut, se întreba ce se va petrece cu el acolo sus. Oare nu era nechibzuit şi nesănătos pentru unul că el, născut şi obişnuit să respire la numai câţiva metri deasupra nivelului mării, să se lase purtat dintr-o dată către aceste regiuni înalte, fără să fi petrecut cîteva zile în vreun loc intermediar? Dorea sa fi ajuns deja la destinaţie căci, îşi spunea el, odată ajuns sus, va putea trăi ca în orice alt loc, iar nu ca în clipa de faţă, a urcuşului, când tot ce-l înconjoară îi aminteşte că se află în regiuni neobişnuite. Se uită afară: trenul şerpuia prin defileul îngust; se vedeau primele vagoane, se vedea locomotiva chinuindu-se şi zvârlind valuri de fum brun, verde şi negru, ce se risipeau. La dreapta, murmurau ape în adâncuri; la stânga, dintre blocuri de stâncă, ţâşneau brazi întunecaţi spre un cer sur ca piatra. Apăreau tunele scufundate în beznă, şi când se făcea iarăşi lumină, se deschideau vaste prăpăstii cu mici aşezări aflate pe fundul lor. Apoi toate se închideau şi apăreau alte defilee, cu rămăşiţe de zăpadă printre crăpături şi surpături. Urmau opriri în faţa unor gări prăpădite, capete de linii, pe care trenul le părăsea pornind în sens opus, fapt ce te zăpăcea complet, căci nu mai ştiai în ce direcţie călătoreşti şi nici nu-ţi puteai da seama unde se află punctele cardinale. Privelişti măreţe asupra miraculoasei înfăţişări şi aglomerări a universului alpin, în care pătrundeai urcând, se dezvăluiau şi, apoi, dispăreau, la o cotitură, din faţă ochilor pierduţi în admiraţie. Hans Castorp îşi spuse că fără îndoială lăsase în urma zona copacilor înfrunziţi şi, de asemenea, dacă nu se înşela, pe aceea a păsărilor cântătoare, iar gândul acesta al încetării totale, al despuierii, îl făcu să fie cuprins de un fel de ameţeală şi de o uşoară greaţa, încât vreme de doua minute îşi acoperi ochii cu mâna. Dar îi trecu. Constată că urcuşul luase sfârşit şi că depăşise punctul cel mai înalt al defileului. Acum, trenul mergea mult mai lin, pe fundul unei văi.”

[Vărul Joachim Ziemssen dă verdictul definitiv al destinului eroului, pe care nu-l prevede nici eroul, nici lectorul, dar îl va confirma cartea. Şi timpul.]
„Ah, prin urmare tu te şi vezi, în gând, reîntors acasă, îi răspunse Joachim. Dar aşteaptă puţin, căci de abia ai sosit. Fără îndoială, trei săptămâni nu înseamnă aproape nimic pentru noi, cei de aici, însă pentru tine, care ai venit în vizită şi care nu trebuie să stai cu totul decât trei săptămâni, pentru tine reprezintă totuşi o bună bucată de vreme. În primul rând, aclimatizează-te; o să vezi că nu-i o treabă chiar atât de uşoară. Şi apoi, la noi clima nu e unica ciudăţenie. O să vezi aici o diversitate de lucruri noi pentru tine, dar să trecem peste asta.”

„Da, timpul, zise Joachim şi, fără să dea atenţie indignării sincere a vărului său, clătină capul de mai multe ori, privind drept înainte. Nici nu-ţi închipui câtă libertate îşi iau ăştia de aici cu timpul oamenilor. Pentru ei, trei săptămâni sunt cât o zi. De altfel, o să vezi. O să mai afli tu multe, continuă el şi adăugă: Aici îţi schimbi concepţiile.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook